Căci s-a dovedit că marile fapte care, totuşi, s-au întâmplat în acest timp nu (prea) li se datorează. Un scurt bilanţ: nu ei au produs căderea lui Ceauşescu şi a schimbărilor ce au urmat, mai degrabă au fost profitori decât generatori; democratizarea României n-a fost un proces natural pentru noii lideri ai ţării, pe jumătate s-au opus, pe jumătate au acceptat; intrarea în noile sfere de influenţă s-a datorat, mai ales, unei reîmpărţiri geopolitice dorite de alţii, pe de-o parte, militare (NATO), pe de alta, economice (Uniunea Europeană). Nici nu e cazul să mai insist. Reversul medaliei însă e mult mai revelator, căci România este o ţară în scădere din toate punctele de vedere. Este o ţară care se micşorează numeric, prin două surse, la fel de grave: natalitatea scăzută ne arată o naţie obosită, o „babă" europeană scăpătată înainte de vreme. A doua este emigraţia, cu nesfârşitele ei valuri: mai întâi, femeile de serviciu, apoi muncitorii de şantier, apoi meseriaşii, apoi IT-iştii, apoi medicii şi nu ştim ce urmează. Orice ageamiu ştie că prima forţă de creştere a unei ţări sunt oamenii, factorul demografic. De asemenea, România scade ca forţă economică, pentru că nu mai are industrie, pentru că agricultura este praf. Nu mai vorbim de turism, de căi de comunicaţie, de infrastructură. De nimic. România scade ca imagine, pentru că nu produce performanţă, pentru că stă timorată într-un colţ, nu are influenţă, nu ştie ce să facă, nu e băgată în seamă.
Ţara noastră nu este şi nu a devenit o ţară de destinaţie, ci una de formare şi de tranzit. Cui se datorează toate acestea? Ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Nu e nimeni vrednic să se ridice din popor? Sau poporul nu e vrednic să-şi producă un conducător adevărat? Sau poate că nu-l merită? Are şi poporul „meritele" lui, dar astăzi mă voi ocupa de cealaltă parte.
Se poate observa fără mare greutatea că în viaţa oricărui lider politic (important sau mai puţin important) se produce un moment de inflexiune, de schimbare bruscă şi decisivă de atitudine, fenomen pe care eu îl numesc lepădare de sine. Cât se află în aspiraţie, când vrea să ajungă, să devină, adică atunci când se află în opoziţie, el este altruist, se arată înţelept şi poate părea chiar vizionar. Mai important de atât, are deplină încredere în instanţa democratică supremă care este votul, adică oamenii, adică poporul. Din păcate, campania electorală rămâne momentul de apogeu al politicianului român, înainte de a se produce prăbuşirea. În primul rând, o prăbuşire lăuntrică, un abandon al idealurilor, o demisie morală şi o metamorfoză uneori greu de anticipat. Ea poate fi manifestă sau disimulată, bruscă sau temporizată, temporară sau perpetuă, asumată sau inconştientă, după caz. Care sunt motivele acestei automutilări publice şi care este preţul? Cauzele sunt, într-adevăr, multe şi grele, cum ar fi neştiinţa şi neputinţa, lipsa de viziune, lăcomia proprie şi a celor apropiaţi, a partidului, „taxa de drum" a politicii (obscură, de cele mai multe ori), „obligaţiile" morale şi materiale, mulţumirea de sine, trufia, mimetismul (toţi fac la fel), lipsa de curaj, neîncrederea în forţele proprii şi în oamenii pe care îi conduce. Peste toate însă, şi cel mai grav, este pierderea încrederii în sursa primară de putere care este votul. Odată ales, ajuns la putere, politicianul român ştie, e sigur, e complet convins că sursa forţei lui nu mai sunt oamenii, alegătorii, ci altcineva, iar acel cineva poate să fie: relaţiile (interne sau externe), cel mai sus decât el, cel mai tare decât el, banii, serviciile secrete, masonii, mafia, prietenii, grupurile de interese sau de presiune, oricine alticineva, dar nu alegătorul. De aici toate celelalte, eşecul lui şi al ţării, în cele din urmă.
Am asistat, în timp, la diverse spectacole ale lepădării de sine a politicianului român. Din motive de spaţiu, nu le pot evoca aici. Acum a venit vremea lui Victor Ponta. Elementele distinctive ale profilului său sunt că e tânăr, prea crud pentru ce face şi îndeajuns de inconştient pentru rolul jucat, trufaş din născare, asistat discret din umbră şi foarte sigur de traiectul politic ce-i este destinat. Acesta nu se (mai) bazează pe părerea nostră. Merită revenit.
Viorel NISTOR
