Prima observaţie este aceea că împărţirea pe judeţe aflată in funcţiune şi astăzi nu trebuie dispreţuită. În fapt, ea a permis multor oraşe şi zone să iasă din umbra capitalelor fostelor regiuni şi să se dezvolte conform unor proiecte proprii. Alba Iulia, Bistriţa, Arad, Reşiţa, Braila, Tulcea, Buzău, Râmnicu Vâlcea sunt doar cîteva exemple. Este adevărat că astăzi şi aceste oraşe şi zone întîmpină mari dificultăţi ca urmare a scăderii investiţiilor, creşterii şomajului, stagnării în sărăcie, relativă sau absolută. Dar aceste dificultăţi nu vin din împărţirea pe judeţe, ci din politici centrale greşite şi din contexte internaţionale abordate fără pricepere.
A doua observaţie este aceea că formarea regiunilor, care este în discuţie astăzi, nu poate fi pusă - cum se face propagandistic recent - doar pe seama nevoii de a mări absorbţia resurselor financiare europene. Această absorbţie are importanţă capitală pentru România actuală, mai ales în situaţia unui grav deficit de atractivitate şi de scădere a priceperii de a atrage investiţii externe directe. Regionalizarea trebuie facută din raţiuni mai puţin circumstanţiale, înainte de orice, pentru a descentraliza statul român în aşa fel încât funcţionalitatea şi democratizarea să câştige. Imprejurarea că regionalizarea poate aduce cu sine sporirea absorbţiei resurselor europene este, fireşte, o raţiune suplimentară pentru a o face.
A treia observaţie este aceea că împărţirea efectivă a teritoriului României pe regiuni nu va da rezultate dacă se ignoră istoria. Se pot imagina, ştim bine, diferite împărţiri, folosind criterii variate. Am evocat, mai devreme, criterii recomandate de geografia regională - disciplina ce ia în seamă cel mai mult complexitatea teritorială. Dar împărţirile puse în discuţia publică până acum sunt excesiv dominate de considerente pur administrative, aparent developmentale, şi iau prea puţin în seamă istoria. Or, oriunde în lume, oamenii sunt legaţi inevitabil prin mii de fire într-o "lume a vieţii" ( Lebenswelt, cum spun germanii cu o expresie greu de epuizat la traducerea în diferite limbi), ce are rădăcini istorice. Nu putem rupe oamenii de această "lume a vieţii" fără a le afecta trăirile de identitate. Luarea în seamă a acestei "lumi a vieţii" poate fi, în schimb, un puternic imbold pentru creaţie. Adevărul este că istoria ne însoţeşte , chiar şi atunci când, cultural vorbind, criticăm legitim excesul de istorism.
Dintre propunerile avansate până acum în dezbaterea publică, cea a lui Pompei Cocean, sprijinită de Societatea de Geografie din România, este cea mai adecvată. Propunerea cunoscutului regionalist clujean dă următoarele regiuni: Banat, Crişana şi Maramureş, Transilvania de Nord, Transilvania de Sud, Moldova, Dunărea de Jos, Muntenia de Nord, Muntenia de Sud, Oltenia, Dobrogea. Nu am de făcut decât două remarci în legătură cu această regionalizare chibzuită. Rămân oarecum artificiale divizarea Munteniei în două regiuni, Nord şi Sud, precum şi divizarea Transilvaniei, la fel, în Nord şi Sud. Muntenia şi Transilvania ar trebui luate în întregime, ca o singură regiune fiecare, fie ea şi o regiune mai mare decît celelalte. Pe de altă parte, se cuvine ca Bucovinei să i se recunoască statura unei regiuni, aşa cum se face, de pildă, în cazul Banatului. Cu aceste două amendamente, propunerea susţinută de Societatea de Geografie este, de departe, cea mai solidă.
