M-am întrebat întotdeauna dacă atunci când ţi se solicită un text despre ţara ta, ar trebui ca acesta să fie cosmetizat sau să scrii despre lucruri exact aşa cum sunt ele, fără fard şi fără amelioratori? între anii ‘91 şi ‘96, de multe ori eram destul de surprins atunci când anumiţi jurnalişti şi intelectuali critici ai vremii vorbeau despre o Românie încă prea puţin democratizată şi cu pericolul dictaturii prezent ca un satâr deasupra gâtului întins al unei democraţii prea nesigure. Eram tentat să îi acuz, alături de mulţi alţii, pe distinşii intelectuali că vorbeau despre ţara lor cu o maximă răceală care ascundea, cu siguranţă, însă durerea unor speranţe zdrobite de vremi.
începând de astăzi, vă prezint în câteva episoade, care se vor întinde pe parcursul mai multor zile de luni, părţi ale analizei “România privită din interior”, analiză -document la care am fost onorat să particip şi să scriu, o analiză care va apărea sub forma unui număr dedicat ca supliment al unei mari reviste în ale cărei pagini, în urmă cu 10 --15 ani, nici măcar nu visam că aş putea publica un text.
Chiar dacă ceea ce am scris şi se va traduce acolo va deranja anumiţi puritani ai unei Românii asemeni “soarelui sfânt de pe cer”, am decis că e mai sănătos să scrii despre ţara ta exact aşa cum simţi şi crezi tocmai din dorinţa de a trage un semnal de alarmă înainte ca acest lucru să fie prea târziu. Am înţeles că în suplimentul special dedicat României vor publica 12 jurnalişti şi intelectuali, dintre care trei sunt din presa locală şi regională. în momentul în care suplimentul va apărea pe piaţă, voi fi onorat să-l prezint în paginile ZIUA de CLUJ, deşi sunt convins că el va face valuri nu doar în publicaţiile celor care semnează texte acolo.
Mi-aş fi dorit ca optimismul meu incurabil, precum şi educaţia primită acasă şi chiar în primii ani de şcoală să mă facă să înlocuiesc pesimismul şi teama de reîntoarcere în trecut cu credinţa că România evoluează. Din păcate, realitatea românească ne obligă să fim precauţi şi chiar tăioşi atâta timp cât ne iubim cu adevărat ţara şi nu apelăm la fariseisme.
în urmă cu 20 de ani, România reacţiona virulent când un fost aparatcik comunist, Silviu Brucan, afirma că tranziţia nu se va sfârşi nici în 20 de ani şi ţara nu va fi vindecată după două decenii de la căderea regimului comunist condus de familia Ceauşescu. Astăzi, realitatea din jur ne arată o ţară care chiar dacă face parte din NATO şi Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, arată în multe privinţe la fel ca multe dintre ţările Americii de Sud.
Sigur că regimul Iliescu, cu precădere cel al anilor 1990-1996, s-a asemănat doar parţial cu regimurile ţărilor din fosta URSS, aşa cum astăzi regimul Băsescu este, totuşi, încă destul de departe de regimul Hugo Chavez din Venezuela, cel care a câştigat cu 58% referendumul de demitere din 2005, sau Evo Morales din Bolivia, Rafael Correa în Ecuador, Alfredo Stroessner în Paraguay, Luiz Inacio Lula Da Silva din Brazilia, Nestor Kirchner, care a câştigat alegerile în Argentina anului 2003, în urma folosirii unui discurs radical împotriva neoliberalismului economic, Tabere Vasquez, liderul mişcării “Frente Amplio” în Uruguay sau Daniel Ortega în Nicaragua, cel care câştiga alegerile prezidenţiale la sfârşitul lui 2006, dedicând victoria sa lui Fidel Castro al Cubei. Sigur că în acest moment compararea României cu unul dintre statele enumerate mai sus poate fi făcută strict ca exerciţiu intelectual sau ca scenariu de lucru.
însă nu trebuie uitat că între statele în permanentă încercare de democratizare reală şi totală din America de Sud şi fostele state comuniste din zona de influenţă a URSS există o mulţime de asemănări. Unele dintre ele extrem de vizibile şi tocmai de aceea într-atât de periculoase pentru modul în care vor înţelege să evolueze aceste tinere democraţii postcomuniste, printre care se găseşte şi România. în primul rând, trei dintre elementele esenţiale ale unei democraţii sunt astăzi într-o situaţie care ridică semne de întrebare în România. Vitregia realităţii existente în ţară aflată la graniţa Uniunii Europene şi a NATO ne scoate la iveală o opoziţie în pragul destructurării, o presă afectată grav de criza economico-financiară şi tocmai de aceea victima reală a presiunilor politice şi o putere judecătorească măcinată de scandaluri în interiorul breslei şi lipsită de credibilitate la nivelul societăţii.
Cele trei elemente vitale ale funcţionării unei democraţii puternice în România lui 2010 sunt, astfel, lipsite de forţă pentru a bloca eventualele derapaje ale puterii, o putere care poate cădea cu uşurinţă în păcatul totalitarismului absolut. Pârghiile de control sunt într-atât de slăbite, încât eventuala dorinţă a actualului preşedinte de a escalada democraţia fragilă din România ar fi, pur şi simplu, de neoprit. Astăzi, singurul factor care blochează acest lucru este speranţa că cel care câştigă primul său mandat pe un imens val de simpatie populară şi speranţă nu s-a schimbat într-atât de mult în ultimii ani de exercitare a puterii, deşi au existat semnale care ne-au făcut, ca observatori ai scenei publice, să ne punem anumite semne de întrebare.
Astăzi, România pare a aparţine din nou unor dinastii politice. Chiar dacă, spre deosebire de alte zone ale lumii, unde democraţia e cel puţin la fel de incipientă, ţara nu a avut parte de o continuare a perpetuării la putere a familiei dictatorului Ceauşescu prin păstrarea la vârf a fiilor acestuia, Valentin şi Nicu, sau a fiicei lui, Zoe, România are tendinţa, după 20 de ani, să-şi pericliteze din nou preceptele unei democraţii consolidate prin apariţia în scena publică a fiicei preşedintelui în funcţie, Elena Băsescu, ajunsă din zona clubbing-ului direct pe băncile Parlamentului European sau, de curând, prin apariţia drept candidat al formaţiunii prezidenţiale pentru un mandat de deputat a fiului unui reprezentant de seamă al formaţiunii, deputat la rândul său şi controversat om de afaceri din sfera banului public- Silviu Prigoană şi fiul acestuia, Honorius.
Marea problemă însă a României actuale o reprezintă, după cum spuneam mai sus, opoziţia fărâmiţată sau pe cale de a se fărâmiţa, presa insuficient de puternică pentru a rezista tentaţiei de control al puterii, respectiv incapabilă din punct de vedere economic de a rezista independent, alături de războaiele interne din cadrul Justiţiei române şi apariţia în lidershipul acestei zone a unor persoane cu un trecut pătat de pactul cu “diavolul roşu”, atotputernica securitate a regimului comunist. (Despre putere, opoziţia din România, situaţia presei, intelectualitate, grupuri de influenţă şi presiune economică şi despre lipsa acută de strategie, în viitoarele părţi ale textului “România ca o pradă”.)
