Nu patronilor/managerilor din mass-media, antreprenorilor, finanţatorilor din domeniu, fără de care nimic nu există, şi nici cititorilor, fără de care nimic nu are sens în această meserie. Nu pentru că nu merită sau că nu o voi face. La urma urmei, triunghiul patron-jurnalist-public formează un întreg, iar componentele sale sunt părţi ale unui sistem a cărui funcţionare/lipsă de funcţionare afectează calitatea prestaţiei jurnalistice, calitatea produselor jurnalistice, nivelul de satisfacţie a tuturor şi nivelul de trai al jurnaliştilor. O voi face cu bunăcredinţă, căci nu există nicio altă miză ascunsă, şi cu câtă pricepere am, neavând pretenţia că ştiu tot şi înţeleg tot. Iar cine spune asta sigur e doar lăudăros.
Oricât ar părea de contradictoriu, de scandalos sau de aberant (pentru unii), jurnalistul e piesa principală din acest angrenaj şi el poate fi şi singurul salvator. Doar o mică ilustrare: s-au risipit enorm de mulţi bani, fără niciun efect real, pentru apariţii de ziare, televiziuni, radiouri sau platforme online. N-au mişcat nimic, n-au schimbat nimic, au fost nişte vehicule străine prin sistem, arătând doar că, la o adică, bani există oricând. Pe de altă parte, nici publicul şi numărul lui nu sunt totul, căci pot exista vremelnic tiraje sau audienţe foarte numeroase, dar care, degeaba fiind, să nu însemne nimic pentru nimeni. Doar mode trecătoare, consumatoare de resurse. În toate aceste situaţii, jurnalistul a fost mereu la mijloc, prin el s-au făcut toate, şi cele bune şi cele rele. De ce nu s-a opus, de ce nu a protestat, l-a întrebat cineva vreodată pe el despre toate astea? Răspunsul e simplu: jurnalismul este şi el o meserie, iar jurnalistul nu trebuie să fie nici sindicalist, nici militant, nici strateg. El trebuie lăsat doar să-şi facă meseria.
Am practicat suficient de mulţi ani jurnalismul activ, de linie, de teren şi totuşi n-am avut timp să reflectez la rosturile lui. Trebuie spus, pentru cunoscători şi pentru profani, că este o ocupaţie extrem de solicitantă, care produce un grad ridicat de uzură, că jurnalismul n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată o meserie uşoară. Nici măcar nu te face bogat. Poate fi interesantă, poate fi provocatoare, poate fi folositoare în viaţă, dar nu este, în niciun caz, una uşor de practicat. Iar asta nu o înţeleg doar studenţii de la jurnalism, de exemplu, firesc întrucâtva, ci nu o înţeleg patronii şi publicul, de pildă. Eu am plecat, în urmă cu vreo 10 ani, în virtutea unor senzaţii de oboseală şi inutilitate, crezând atunci că nu mai am nimic de făcut sau de arătat. I se poate întâmpla oricui.
Am simţit însă nevoia să fac altceva, am început ceva foarte diferit, rămânând departe de scris. „Plecatul" a fost şi el o iluzie, căci o parte din timp mi-am dedicat-o pentru a învăţa pe alţii „tainele" meseriei. Nu-mi pare rău. Distanţa faţă de actul jurnalistic propriu-zis şi de rutina inevitabilă mi-a oferit însă o perspectivă şi o viziune de care eram străin înainte şi care m-a surprins pe mine în primul rând. Am devenit, în doar câţiva ani, eu însumi, chiar fără resentimente, un critic al presei, am ajuns să neg şi să detest uneori ceea ce făceam înainte. Şi, inevitabil, să mă întreb ce cred alţii, dacă eu însumi am ajuns să gândesc aşa. Pot depune mărturie, am trecut prin asta, că ceea ce cred jurnaliştii despre ei înşişi e foarte diferit de ceea ce cred oamenii despre ei. Cu sau fără temei. Nu trebuie uitat niciodată acest lucru, chiar dacă nimeni, niciodată, nu va spune în faţă asta. Lipsa de consideraţie, reală şi meritată, a celorlalţi uneori li se datorează, alteori, nu.
În orice caz, în doar câţiva ani, am ajuns chiar eu să reproşez, prieteneşte, bineţeles, foştilor colegi din presă faptul că trăiesc într-o lume artificială, într-o realitate paralelă, într-o lume parcă simulată, totuşi, fără de voie. Din poziţia de mic antreprenor şi de cititor, aveam senzaţia că nimic nu mă priveşte din ceea ce se scrie, nimic nu mă ajută, fiecare e cu ale lui, că interesele şi priorităţile nicicum nu coincid. Cu asprime şi poate exagerat spuneam că presa nu trăieşte în lumea reală, că supravieţuieşte din inerţie şi trăieşte din şabloane pe care nu le poate părăsi. Iar aceste prejudecăţi privesc interesul public, gradul de implicare al oamenilor, subiectele de maxim interes, atitudinea reală a cetăţenilor faţă de politică, primărie, sănătate, şcoală, bani, afaceri, distracţie. Mă întreb şi astăzi şi îi întreb şi pe alţii dacă exageram sau nu.
Multe ar mai fi de spus, un lucru însă e peste toate: jurnaliştii (profesioniştii) trebuie lasaţi să facă ce ştiu şi cred ei că trebuie să facă. Nu trebuie băgaţi şi amestecaţi în creuzetele puterii, ale banilor, ale manipulării şi ale propriilor iluzii şi vanităţi. Căci, ştim asta, presa nu va dispărea niciodată. Dar nici criza.
Viorel NISTOR
