Procesul comunismului - faza estivală

Mai întâi de toate, să rezumăm câteva fapte: aşadar, în plin sezon estival, caracterizat prin lipsă de subiecte şi de public, o publicaţie online (purtând numele fostului ziar Gândul), mare amatoare de click-uri (ne)gratuite şi enervante în momente „dramatice" pentru ţară (vezi examenul de evaluare sau de bacalaureat etc.), împreună cu o instituţie a statutului, cu un nume cu greutate şi purtând o încărcătură aproape tragică, anume Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi a Memoriei Exilului Românesc (IICCMER), pun pe tapet, în acest context, subiectul torţionarilor comunişti, ilustrându-l cu acest caz viu al fostului şef al penitenciarului din Râmnicu-Sărat. Mai mult, pe un ton înalt şi pe aceeaşi cale, IICCMER anunţă înaintarea spre parchet a şapte dosare de torţionari comunişti încă în viaţă. Iar Gândul, ca să nu pară a fi fost „servită la tavă", dă şi ea o „straşnică" lovitură de imagine, aducând pe ecrane chipul celui care i-a schingiuit în temniţă pe fruntaşii ţărănişti, nimeni alţii decât Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu. Am numit „lovitură de imagine" la propriu, deoarece pentru mulţi cititori/privitori (tineri, ignoranţi sau cunoscători interesaţi), torţionar comunist va însemna (de acum înainte) un nonagenar care, neav ând de înfruntat procurorii sau propria conştiinţă, „luptându-se" doar cu bătrâneţile fireşti şi cu pensia de 6.000 lei pe lună acordată de statul democrat, se războieşte mai ales cu presa, aplicându-i simbolic, cu pumnul, o lovitură în gol. Iar ca PR-ul să fie complet, Adrian Muraru, directorul IICCMER, anunţa că, în curând, tot publicaţia Gândul, va prezenta un nou caz, mai ceva decât al lui Vişinescu. Deci, rămâneţi pe fir. Din această amestecătură estivală, cu uz de aranjament, tocmai pentru că e vorba despre istoria noastră, înainte de a trece la alte subiecte, e cazul să lăsăm totuşi câteva concluzii juste. Vorba ceea, dacă ideile sunt confuze, măcar concluziile să fie clare.

Cuvântul cheie în această afacere este procesul comunismului, cel despre care nu s-a vorbit nimic timp de zece ani, cel în care nu s-a făcut nimic timp de douăzeci de ani şi în care, după treizeci de ani, nu va mai fi nimeni de judecat cu adevărat. Aceasta pare să fie sentinţa definitivă şi irevocabilă dată în acest proces al ipocriziei sfruntate, pe care cei care l-au putut nu l-au vrut, iar cei care l-au vrut nu l-au putut. Binenţeles că în timp au fost episoade şi încercări, tentative reale sau doar simple şiretlicuri, de a urni acest proces, e adevărat, greu de făcut şi mai greu de suportat. Am înţeles ezitările şi bâlbâielile nesfârşite din timpul regimurilor Iliescu în acest sens, era imposibil ca un fost comunist să se judece pe el şi pe „tovarăşii de drum". Am înţeles, deşi am acceptat cu greu, neputinţa regimului Constantinescu, cel care pare să fi vrut şi care spunea, zilele astea, că a schimbat din funcţie 35 de generali de Securitate. Privind din urmă rezultatul, înseamnă că ori a schimbat prea mulţi, ori prea puţini. Intuiţia bună, susţinerea proastă. N-am înţeles, apoi am înţeles condamnarea declarativă a comunismului, lipsită de orice consecinţă practică, din timpul regimurilor Băsescu. Atunci generalii, ca să folosesc acelaşi vehicul argumentativ, au fost decoraţi şi plătiţi gras. Intuiţia bună, susţinerea aşişderea.
Din acest punct de vedere, episodul de acum, de resuscitare a unei teme aparent „consumate", desfăşurat în condiţiile descrise, introduce o notă de confuzie. Căci poate fi simpla iniţiativă a unei publicaţii aflate în căutare de subiecte „tari", nici vorbă despre vreun proces serios. Poate fi iniţiativa solitară şi hazardată a unui director tânăr de institut, plin de idei şi bune intenţii, dar cine ştie cu ce susţinere şi cu ce pricepere. Poate fi, de asemenea, o diversiune, ca multe altele, o alarmă falsă care să mai compromită odată fondul problemei. Mai poate fi chiar întâmplarea factorul care să ducă la un asemenea demers de vacanţă. În sfârşit, ar putea fi chiar procesul comunismului cel mult aşteptat, întârziat şi tardiv, dar atunci s-a greşit grav la metodologie. Căci, instituţie a statului fiind, cu scop clar definit,, să alimentezi cu probe şi documente grele şapte dosare de torţionari comunişti (se face pielea de găină), să le inaintezi parchetului, să spui că instrumentalizezi alte 35 de asemenea dosare şi să procedezi totuşi în felul descris e impardonabil, dar mai ales ineficient, cred eu. Nu vreau să dau sfaturi, dar se putea în o sută de alte feluri şi de o mie de ori mai bine.

?i uite aşa, din vorbă în vorbă, am ajuns să vorbim de rău despre lucruri de bine. Căci şi eu mă alătur celor mulţi care spun că procesul comunismului era/este necesar, că torţionarii trebuie scoşi la lumină, că toate abuzurile, de toate felurile, făcute de anumiţi oameni sub regimul comunist trebuie, într-un fel sau altul, pedepsiţi. Toţi o zicem şi nimeni n-o face. Sau o facem şi conchidem ca nenea Iancu: „o făcurăm şi pe asta şi tot degeaba".

Viorel NISTOR