Puterea corupţilor în ţara procurorilor

Şocant, paradoxal, incredibil chiar. Şi totuşi, lucrurile capătă sens în prezenţa câtorva explicaţii, de altfel, foarte simple şi pe înţelesul tuturor. În lupta antimafie, în faţa numeroaselor eşecuri, procurorii Giovanni Falcone şi Paolo Borsellino au schimbat tactica, concentrându-şi atenţia nu asupra persoanelor, ca până atunci, ci asupra banilor. Ocupând poziţii cheie în justiţia italiană, ei au impus schimbări legislative importante care facilitau anchetele, deschizând uşi şi oferind libertate anchetatorilor, vizând în special infracţiunile financiare, spălarea de bani. Istoria este cunoscută: pe de-o parte, au fost condamnaţi printr-un mare proces aproape 500 de mafioţi, pe de alta, din răzbunare, cei doi procurori au fost asasinaţi prin atentate cu bombă de către Mafie în 1992. Faptele au trecut, însă legile au rămas ca şi „filosofia" de anchetare implementată atunci. Tot ce odată se dovedise eficient şi, probabil, indispensabil, s-a transformat treptat în exagerare şi abuz, iar autorităţile statutului - organe fiscale, gardă financiară, poliţie economică şi ajungând la procurori - au profitat din plin de aceste facilităţi. Acestea au dreptul nu doar de a cerceta, de a intra în conturi şi în bănci şi în intimitatea afacerilor, ci şi de a „bănui" orice, fără alte probe, doar pe indicii şi suspiciuni. Mai mult, tot fără probe, se spune, fără a se dovedi ceva, pot cere antreprenorilor italieni să-şi achite de bunăvoie obligaţiile „restante" faţă de stat. Astfel că orice afacere serioasă, unde apar mulţi bani, intră automat în atenţia autorităţilor care cer bani, căci statul italian, nu-i aşa, e unul foarte îndatorat. Efectul pervers e înhibarea afacerilor, intimidarea investitorilor, şantajarea antreprenorilor, care preferă fie să aştepte, fie să-şi mute afacerea în altă parte. Rezultatul: blocarea circulaţiei banilor, prudenţa şi frica în iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, scădere economică.

Această pildă stranie ne duce cu gândul la procurorii noştri, sesizând semnificative deosebiri, dar şi păguboase asemănări. După 1990, instituţia parchetului la noi are o istorie mai degrabă a timorării, a supuşeniei şi a subordonării politice. Procurorii la vârf erau vulnerabili fie prin „dosarul" la Securitate, fie prin „dosarul" profesional, fie prin „dosarul" personal, astfel încât politicienii care îi numeau să aibe linişte, să se ştie protejaţi. Totuşi, era vorba despre o poziţie mai degrabă pasivă a parchetului. Ea a devenit brusc ofensivă după alegerile din 2004 când, printr-o lege, ministrul Justiţiei s-a implicat direct în numirea procurorilor importanţi din Ministerul Public. E o constatare că începând de atunci rolul procurorilor a crescut văzând cu ochii, iar aceştia au devenit adevărate vedete ale vieţii publice, mai importanţi uneori decât miniştrii sau chiar prim-miniştrii. Mai apoi a apărut fenomenul numit „telejustiţie", o formă combinată de încălcare evidentă a legii de către procurori şi de abuz flagrant din partea mass-media. Asta a făcut posibile adevărate execuţii publice, fără proces, doar pe baza unor „scurgeri" de informaţii din dosare nefinalizate, incomplete sau superficiale şi cu complicitatea „inocentă" a presei, care, interesată sau dezinteresată, nu putea refuza publicarea de stenograme. Nimeni n-a putut stabili regulile de scurgere a informaţiilor, motivele pentru care se fac, modul de selecţie a faptelor şi a inculpaţilor. Cert este că procurorii au ajuns prin locuri mai puţin sau deloc frecventate înainte cum ar fi lumea politică, la nivel de Parlament, Guvern, miniştrii sau chiar prim-miniştrii, în procesele electorale, în privatizări dubioase, în acte de terorism etc. N-ar fi nimic asta, ba ar fi chiar bine, dacă efectele ar fi scăderea corupţiei, câştigarea neutralităţii şi demnităţii de către instituţia acuzării, risipirea senzaţiei că a fost, este şi va fi instrument politic. Procurorii, orice s-ar spune, au devenit o sperietoare, apar la momentul oportun şi se poate spune că participă activ la procesul de guvernare, ceea ce, cu siguranţă, e o depăşire de prerogative.

Astăzi, mai mult decât oricând, ţara nostră este condusă, şi direct şi indirect, de către procurori. Pentru prima dată, premierul României (Ponta) este procuror de formaţie, pentru prima dată, ministrul Justiţiei (Cazanciuc) este tot procuror, iarăşi în premieră, preşedintele CSM (Schmidt- Hăineală) este procuror la origine şi tot cu titlu de noutate, ultimul judecător numit la Curtea Constituţională (Morar) este ... procuror şi el. Mai are relevanţă că, tot pentru prima dată, un longeviv procuror general al României (Kovesi) este numit şef al DNA? Înţelegem că acuzarea e la mare preţ în România, dar să nu uităm că ea reprezintă doar o treime din actul de justiţie. Iar atunci când aceasta interferează cu politica şi guvernarea riscăm să nu avem nimic: nici justiţie, nici guvernare.

Viorel NISTOR