Când eşti premier şi auzi că „cine ridică sabia, de sabie va pieri" încep să nu-ţi mai convină „cimiliturile". Pentru că, nu-i aşa, „nu e bine să se vorbească despre funie în casa spânzuratului".
Victor Ponta n-are cum să uite că a ajuns prim-ministru, întâi de toate, pentru că nişte oameni (nu foarte mulţi) s-au adunat în câteva pieţe (nu multe), de unde n-au mai vrut să plece. Pretextul iniţial (mazilirea doctorului Raed Arafat) părea să conteze la început, dar nu era, nu putea fi şi nici n-a fost „un capăt de ţară". „Bulgărele de zăpadă" însă odată pornit, n-a mai putut fi oprit, deoarece se ştia că numărul protestatarilor din apartamente era mai mare decât a celor din stradă, atingând chiar o masă critică, şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Însă oricât de mulţi manifestanţi ar fi fost, expliciţi sau impliciţi, nu puteau fi toţi şi ar fi fost absurd să fie toţi. Lecţia de istorie însă, atât de neaşteptată, din iarna lui 2012, soldată cu răsturnarea regimului, a fost greu acceptată de unii, prost tălmăcită de alţii şi lipsită de învăţăminte pentru toţi. Cheia de interpretare a acelor întâmplări, repet, aproape miraculoase, a fost greşită, pentru că beneficiarii politici au fost convinşi că totul a fost făcut de/pentru „noi şi-ai noştri", câtăvreme perdanţii, reali şi morali, au vorbit despre „dictatura mulţimii" (să nu-şi uite vorba!). Confirmarea şi consfinţirea prin alegeri a unei tendinţe n-a schimbat nimic fundamental, ba dimpotrivă, cred eu, a accentuat eroarea de interpretare a celor ajunşi la putere prin vot, de data asta. Ceea ce-i mai rău este că, rupând ţara în două, ne-am ales toţi cu nişte traume, cu nişte prăpastii adânci, în interior şi în exterior, şi cu un mod fundamental eronat de a ne rezolva problemele, oricât de mari sau oricât de mici.
Un proverb arab spune „omoară-l pe cel căruia îi datorezi recunoştinţă", dar nu ştim dacă e valabil doar la arabi. Cert este că n-a trecut decât un an şi ceva şi oamenii sunt din nou în stradă, la fel de mulţi (poate mai mulţi), la fel de decişi (poate mai decişi), nu ştim dacă sunt aceeaşi (în parte), dar nici nu cred să conteze asta. Există şi acum un pretext (Roşia Montană) şi, mă gândesc eu, peste toate argumentele, poate nu-i nici acesta chiar un „capăt de ţară" sau ultimul. Într-un fel sau altul, Roşia Montană va trece, noi vom rămâne, dar nu-i totuna cum. Se vede doar că e din nou tensiune, că ţara e ruptă iarăşi în două, că nu se întrevede o ieşire rezonabilă şi parcă nici nu se caută aşa ceva. Curat românesc! Căci aici, se pare, orice lucru poate deveni fie „o tragedie", fie un „lung prilej de bârfe şi de şuşanele", fie amândouă.
Strict la subiect, nu ştim cum se va sfârşi criza mineritului cu cianuri în România, dar ştim că, ajungându-se atât de departe şi de sus, cineva va trebui să plătească. Fără a intra în detaliile afacerii, care nu miroase bine din nicio parte, se pot întrevedea câteva scenarii posibile, nu plăcute, nu convenabile, nu rezonabile. După principiul „mult zgomot pentru nimic", ar însemna că totul e o mare diversiune, că nu se va exploata aur la Roşia Montană, că totul e făcut pentru bani şi pentru distragerea atenţiei, iar în acest caz cea care plăteşte, la propriu, este RMGC. Aici problema va fi cât de mulţi bani au dat şi cum şi cât de mulţi vor cere înapoi şi cum. Şanse discutabile de realizare! Potrivit celui de-al doilea scenariu, vorba ceea, „nu aduce anul ce aduce ceasul", proiectul aurului primeşte undă verde şi se începe exploatarea. E greu de spus care va fi reacţia imediată a opiniei publice, de bine nu va fi, dar e sigur că „încasatorul" public numărul unu va fi Victor Ponta, susţinător simbolic principal al proiectului. Acest eveniment s-ar putea dovedi decisiv pentru cariera politică prezentă şi viitoare a actualului premier şi nu într-un sens pozitiv. Al treilea scenariu posibil, după vorba „boală lungă moarte sigură" sau după replica românească „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic", ar arăta amânarea deciziei către un termen apropiat de „calendele greceşti", adică „undeva departe". Acest lucru ar atrage două consecinţe, pe de-o parte, „moartea simbolică" iaraşi a premierului, intrat în foarfeca inevitabilă a lui „poate, dar nu vrea" pentru unii, „vrea, dar nu poate" pentru alţii, „şi din asta nu putem ieşi". Stingerea (şi a) unei stele politice este[RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBack genial surprinsă de poet, care spune că „Era pe când nu s-a văzut,/ Azi o vedem şi nu e". Pe de altă parte, această desfăşurare ar activa un alt scenariu, „mitic" de data aceasta, după care „s-au întâlnit hoţu' cu prostu' şi au ajuns prieteni la cataramă", unul puţin verosimil.
Căci cine ridică sabia, de sabie va pieri, cine ridică aurul, de mine va fi înghiţit, cine ridică vorba, de vorbă va fi răpus.
Viorel NISTOR
