Pe actualul teritoriu al României, prima şcoală s-a organizat la Cenad (Arad), dar prima instituţie de învăţământ superior a fost colegiul iezuit din Cluj, înfiinţat în 1581 de către emisarii Papei, Antonio Posevino şi Jakub Wujek (acesta din urmă a şi tradus Biblia în poloneză, iar un exemplar al traducerii, tipărit recent în condiţii grafice unice de către Vatican l-am remis BCU Cluj-Napoca). Loviţi de nenumărate ori în istorie, iezuiţii au continuat neabătut să inoveze educaţia în lume, iar dintre ei s-au ridicat numeroşi învăţaţi de referinţă.
Mi-am dat seama de acestea, din nou, în două împrejurări. Prima a fost conferinţa pe care am susţinut-o în 2009 la Universitatea Gregoriana din Roma, alături de cardinalul Etchegaray, urmată de vizita cu care m-a onorat, la Cluj-Napoca, rectorul Ghirlanda al universităţii de vârf a catolicismului mondial (totdeauna un iezuit, prin statutul instituţiei). Atunci am făcut lecturile de trebuinţă spre a cunoaşte detaliat concepţia iezuiţilor asupra educaţiei. A doua împrejurare a fost ocazionată în 2011, de desemnarea mea de către Sfântul Scaun, ca responsabil al comisiei internaţionale de evaluare a facultăţilor iezuite (Centre Sevres) de la Paris, instituţii cu vast impact în istorie, care i-au dat, în vremuri mai recente, pe Henri de Lubac, cardinalul Danielou, Teillhard de Chardin. Atunci am putut observa aplicarea opţiunilor mereu actuale ale educaţiei iezuite - orientarea spre contactul personal dintre professor şi student şi spre formarea gândirii proprii studentului, organizarea în sistem a cunoştinţelor, procedura metodică, împărtăşirea experienţelor, dedicarea către ceilalţi, cultivarea distincţiilor, înainte de toate. Am putut observa, de asemenea, efortul noilor cercetări de a pune în lumină actualitatea concepţiei iezuite asupra formării (cum este, de pildă, Sylvie Robert, Les chemins de Dieu avec Ignace de Loyola, Editions Facultes Jesuites de Paris, 2009).
Toate acestea mi-au revenit în memorie citind în primul volum al noului papă, Il nuovo Papa si raconta. Conversazione con Sergio Rubin e Francesca Ambrogetti (Salani Editore, Milano, 2013) capitolul consacrat educaţiei. Am parcurs între timp scrisoarea adresată (în 14 iunie 2013) de primul papă iezuit renumitei reviste "La Civilta Cattolica", la a 163-a aniversare a acesteia. Aici, Papa Francisc amintea că tocmai la "frontiera" din mijlocul proceselor, tranziţiilor şi conflictelor ce se petrec în lume este locul iezuiţilor ("Your proper place is the frontiers"). Aş menţiona, în orice caz, faptul că, aşa cum arată dezbaterea internaţională de la această oră, educaţia de astăzi se află în tranziţie şi este teren al confuntării de opinii. Iar în România, după deteriorarea reformei din 1996-2000 în vederea integrării europene, educaţia a devenit o rană deschisă, pe care decidenţii nu ştiu cum să o trateze. Oricum, se poate profita de o privire din partea unei tradiţii atât de fecunde, cum este cea cultivată de iezuiţi. Ce anunţă, aşadar, noul pontificat în materie de educaţie?
Deja ca profesor de colegiu, Jorge Bergoglio a rămas în memoria alumnilor săi prin conştiinţa datoriei, maniera sistematică de prezentare a cunoştinţelor, opoziţia la rutină, pilda de caracter pe care o dădea. Asemenea trăsături îşi vor lăsa, fireşte, urmele în abordările noului pontif.
In ceea ce priveşte opţiunile educaţionale ale noului Papă, prima se referă la locul educaţiei în existenţa umană. Aceasta din urmă poate fi privită ca proporţionare a "siguranţei (sigurezza)" dată de cunoştinţele accumulate şi a "riscului (rischio)" angajării în viitor. "Educaţia presupune totdeauna un dezechilibru. Incepem să ne punem în mişcare (caminare) atunci când luăm în seamă ceea ce lipseşte, căci, dacă nu lipseşte ceva, nu o facem" (p.54). Educaţia ne familiarizează cu trecutul, dar trebuie să fie deschisă spre viitor. "Fără risc nu se avansează, dar nu se avansează nici dacă se riscă prea mult" (p.55). Noul papă anunţă o nouă încercare de echilibrare a trecutului şi viitorului în aşezarea bazelor educaţiei.
Papa Francisc evocă cu francheţe "falimentul" acelei educaţii care a constat în "cultivarea spontaneităţii libere, fără reguli fixe, fără a lua în considerare reperele (ambiti) de siguranţă" (p. 55). Educaţia are la dispoziţie "mari certitudini existenţiale (grandi certezze esistenziali)", apoi "certitudini culturale", "certitudini morale", "certitudini sociale", cu care se cuvine să înceapă, căci certitudinile acestea asigură "coerenţa vieţii". "O certitudine nu este doar un sfat, o convingere intelectuală, o frază. Ea este şi o mărturie, o coerenţă între ceea ce se gândeşte, ceea ce se trăieşte şi ceea ce se face. Este fundamental să gândim ceea ce trăim şi facem, să trăim ceea ce gândim şi facem, să facem ceea ce gândim şi trăim. Să utilizăm limbajul minţii, al inimii şi al mâinii" (p. 56). Noul pontif prelungeşte critica relativismului exercitată de predecesorul său cu cerinţa coerenţei în manifestările persoanelor.
Relaţia dintre profesionalizare şi formarea pentru interacţiunea cu celălalt este de luat în seamă, cu răspundere înnoită astăzi. Trăim epoca profesionalizărilor specializate, încât apare tentaţia de a considera că o astfel de profesionalizare este suficientă. Preţuind realist importanţa profesionalizării, Papa Francisc atrage, la rândul său, atenţia asupra faptului că "nu trebuie uitat un alt mod de acţiune, cel al întâlnirii cu celălalt (incontro all altro)", care se cuvine să facă parte, de asemenea, din educaţie. Aceasta se cuvine să urmărească formarea "persoanei mature şi responsabile" (p.59), prin recursul adecvat nu numai la "principii teoretice", ci şi la "mărturia (testimonianza) concretă de viaţă şi de comprehensiune" (p.59).
Papa Francisc se referă explicit la cooperarea actorilor educaţionali. "Astăzi, părinţii, profesorii, studenţii, sindicatele, statul, confesiunile religioase - se scrie în Il nuovo Papa si raconta - nu acţionează în aceeaşi direcţie, cum ar trebui să o facă, iar cei care suportă consecinţele sunt tinerii. Este nevoie de o acţiune concertată" (p.60). Este nevoie de convergenţa acţiunilor actorilor din educaţie, după cum este nevoie de "dialog" în şcoală şi în relaţia cu celălalt.
Individualizarea studentului, considerarea lui ca persoană în devenire, aflată în căutare, care are nevoie de apropiere din partea profesorului - sunt linia directoare a învăţămîntului. Cunoaşterea tînărului trebuie complementată cu comprehensiunea frământărilor lui obţinută prin "dialog" continuu. Papa Francisc pledează pentru o interacţiune a profesorului şi studentului care devine capabilă să se adreseze "caracteristicilor personale" proprii studentului (p.61).
Noul pontif pune în relief autoritatea profesorului drept componentă hotărîtoare a procesului de educare, amintind, în acelaşi timp, că, la origini, "autoritatea", care provine din cuvântul latin "augere", însemna "a face să crească (far crescere)". "A avea autoritate nu vrea să spună a reprima. Reprimarea este o deformare a autorităţii, care, dimpotrivă, în înţelesul ei corect, implică crearea unui spaţiu ce permite persoanei să crească. Dotat cu autoritate este acela care este capabil să creeze un spaţiu de creştere" (p.61). Pe un plan, evident mai general, Papa Francisc spune că "a avea bastonul de comandă nu înseamnă a da ordine şi a le impune, ci a servi" (p.62). Noul pontif are în vedere o educaţie capabilă să corecteze egoismele de azi prin dedicare dezinteresată către ceilalţi. Iar în societate preconizează revenirea la misiunea genuină a funcţiilor publice - aceea de a servi comunităţile, nu de a le controla sau de a le folosi pentru a le stoarce resursele.
