Sistemul a apărut în SUA, în contextul în care s-a trecut la noi organizări universitare - „universitatea antreprenorială" şi „universitatea de cercetare ştiinţifică (research university)" - pe fondul chestionării competitivităţii şi al trecerii la un nou management. China a contribuit la universalizarea sistemului elaborând „clasificarea Shanghai" a universităţilor, în vederea fundamentării politicii de avansare rapidă a universităţilor chineze printre cele mai performante din lume. Uniunea Europeană nu s-a putut sustrage tendinţei, în pofida numeroaselor voci ce pretind elaborarea unui sistem propriu, european de evaluare a prestaţiei în cercetarea ştiinţifică din universităţi şi institute. În fiecare dintre ţări se caută evaluarea cu ajutorul metodelor cantitative şi aproape în fiecare universitate europeană importantă întâlnim astăzi un soi de exasperare vis-a-vis de birocraţia pe care sistemul o aduce cu sine.
Provenit din SUA şi răspîndit cu ajutorul Chinei, sistemul se aplică mecanic în multe ţări, ignorându-se două aspecte fundamentale. Pe de o parte, pieţe universitare atât de uriaşe precum cea americană şi cea chineză au totdeauna capacitatea de a corecta în mod natural unilateralităţile fatale ale unui sistem de evaluare, oricare ar fi. Celelalte ţări nu au această piaţă şi nici nu pot face corecţia în mod natural. Pe de altă parte, sensul sistemului în SUA şi China este acela de a stimula cercetarea ştiinţifică cu consecinţe tehnologice, înainte de toate, încât nu este vorba neapărat de evaluarea cercetării în întreaga ei diversitate. Cine aplică sistemul fără conştiinţa sensului său ajunge la soluţii mecanice.
Sistemul nu poate fi decât salutat în intenţiile lui - aceea de a supune unei evaluări obiective prestaţia în cercetarea ştiinţifică şi aceea de a scoate criteriile de evaluare în afara universităţilor şi institutelor de cercetare, spre beneficiarii potenţiali ai acestora. Numai că aceste intenţii au fost contrabalansate, cum se văd bine lucrurile la noi, de o întreagă patologie a măsurării performanţei. Mai multe maladii sunt deja perceptibile şi răspândite. Bunăoară, publicarea a devenit scop în sine, încât nu mai contează, nici măcar în mult discutatele publicaţii ISI, contribuţia în cunoaştere, ci publicarea caatare. Nu se înţelege că publici când ai ceva de comunicat - o soluţie nouă la o problemă veritabilă. De pildă, sunt oameni care se bat cu pumnul în piept câte publicaţii ISI au, dar, între timp, industriile corespunzătoare domeniului respectiv s-au prăbuşit sau nu au nevoie de articolele lor. Şi în România se cumpără publicarea de articole. Adesea, se adaugă nume la autorii efectivi, pentru a le face acelor nume listă de publicaţii, sau pur şi simplu se publică - aşa cum spunea un recunoscut specialist clujean - consideraţii triviale. La noi, unii fac experimente, publică ceva date, le vând apoi în altă parte, unde există capacitatea prelucrării teoretice şi se face consacrarea eventualei descoperiri.
Dar nu patologia publicaţiilor, care este mult mai bogată, o discut din nou aici, ci principiul de la baza actualei măsurători a performanţei în cercetarea ştiinţifică. Mă las stimulat de excelenta carte a lui Stefan Collini, What are Universities for? (Penguin Books, London, 2012), care întăreşte curentul european al căutării alternativei la evaluarea pur cantitativă a prestaţiei ştiinţifice şi, pe un plan mai larg, la actuala degradare a universităţilor labile. Aş menţiona aici nu numai reacţii devenite istorie, graţie protestului studenţimii europene, precum cea a lui Konrad Paul Liessmann (Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, 2006) sau cea a lui Richard Münch (Globale Eliten, lokale Autoritäten, 2009), ci şi viziuni întregi, precum cea a Vaticanului (vezi Zenon Kardinal Grocholewski, Uberlegungen zur Standortbestimmung der Theologie im Bologna Prozess und im Europäischen Hochschulraum, 2010).
Cum argumentează Stefan Collini? Cunoscutul profesor de la Cambridge University formulează două contraargumente la adresa „metodei bibliometrice", cum numeşte el măsurarea cantitativă a publicaţiilor. Unul priveşte inadecvarea bibliometriei existente la domeniul ştiinţelor sociale şi al umanioarelor, al doilea priveşte „daunele" pe care metoda bibliometrică la aduce vieţii intelectuale. Să le detaliem.
In diferite universităţi şi institute de cercetare se aplică o tabelizare complicată pentru a stabili valoarea unei cercetări întreprinse de cineva. Indiciile sunt eminamente cantitative. Incercarea care se face este aceea de a capta cumva chiar descoperirea ştiinţifică într-o abordare cantitativă. Efortul este de salutat câtă vreme există conştiinţa că metoda poate da accidente: de pildă, o descoperire s-ar putea să nu fie punctată la maximum, datorită citărilor puţine, locului în care se publică etc., alte texte trecând înaintea ei, chiar dacă aduc prea puţine cunoştinţe noi. In fapt, se observă bine, persoane mediocre trec, în virtutea „metodei bibliometrice", drept savanţi, în vreme ce un descoperitor efectiv poate rămâne nesesizat.
Stefan Collini face însă o observaţie mai profundă. Diferitele grupuri de discipline, argumentează el, prestează diferite feluri de cunoştinţe. De exemplu, ştiinţele experimentale aduc „descoperiri (new findings)", în vreme ce ştiinţele socio-umane aduc „interpretări". Publicaţiile în acestea din urmă sunt adesea „expresia unei înţelegeri adâncite, pe care un anumit individ a dobândit-o citind mai mult, discutând şi reflectând asupra unei probleme care a fost <cunoscută> într-un anumit sens de multe generaţii" (p.123). Bibliometria nu ia în seamă astfel de diferenţe între prestaţiile diferitelor ştiinţe, ci le asimilează pe toate, a priori, „descoperirii". Stefan Collini ar fi putut face mai convingător argumentul său dacă ar fi înaintat pe terenul unei analize a tipurilor de cunoştinţă pe care le asigură ştiinţele (căci, alături de „descoperiri" şi „interpretări", mai sunt „soluţiile strategice", pe care le oferă ştiinţele strategic-analitice, „recomandările de acţiune", pe care le dau ştiinţele dramaturgice, „conştiinţa de sine", pe care o prilejuiesc ştiinţele reflecţiei critice etc.) şi a intereselor conducătoare de cunoaştere aferente. Argumentul său, al diferenţierii inevitabile a tipurilor de cunoştinţă, rămâne însă redutabil, de netrecut.
Stefan Collini interoghează, pe bună dreptate, obiectivitatea „metodei bibliometrice". Ar fi salvator - spune, la rândul său, profesorul englez - să dispunem de o metodă ce dă rezultate obiective, dar, din momentul în care nu se interesează de prestaţia cognitivă a diferitelor ştiinţe, această metodă nu poate fi socotită obiectivă. Ea provine dintr-un interes de a schimba finanţarea cercetării ştiinţifice şi de a o pune pe aceasta în slujba unor scopuri ce ţin de contextul politic. Impulsul este „financiar şi managerial" (p.122). Pe nesimţite, această metodă face ca persoane insuficient calificate, care au capacitatea de a manipula „informaţii", dar nu pe aceea de „a judeca (judge)" performanţe (p.125), să ajungă să-i evalueze pe cei calificaţi. Cu acest pas încep „daunele (harms)" pe care „metoda bibliometrică" actuală la aduce vieţii intelectuale. Aceste „daune" continuă cu inducerea unui anumit „ethos, ce va avea un efect pernicios asupra altor judecăţi pe care suntem chemaţi, în mod continuu, să le facem asupra vieţii academice" (p.127).
Autorul oportunei cărţi What are Universities for ? se întreabă de ce unii universitari şi cercetători aplică conformist metoda bibliometrică actuală. El oferă trei explicaţii: unii nu cunosc disciplinele şi nu-şi dau seama de eroarea epistemologică în care se află, alţii consideră că politicile universitare ale guvernelor viitoare vor favoriza evaluarea cantitativistă a publicaţiilor, iar alţii se adaptează, dintr-un cras oportunism, situaţiei. Dincoace de explicaţii, fapt este - argumentează Stefan Collini - că avem nevoie de o metodă de evaluare a performanţelor în cercetarea ştiinţifică care să fie capabilă nu numai să "măsoare (measure) rezultate, ci şi să le „judece (judge)".
