Ardelenii, prostul obicei şi new media

 Bun şi/sau rău, profilul psihologic şi moral al ardeleanului este unul oximoronic (compus din contrarii): pe de-o parte, e serios şi exact şi stârneşte admiraţia, pe de alta, e greoi şi rigid şi stârneşte băşcălia. Ceea ce-i atrage zeflemeaua conaţionalilor, în general, este o anume lentoare, o binecunoscută încetineală a gândului, dar, deopotrivă, o atitudine de rezervă socială, de pasivitate în relaţia cu ceilalţi, de lipsa de reactivitate în diverse situaţii. Datele comportamentului său (tot atât de adevărate cât cele despre moldoveni, olteni, regăţeni etc.) indică nişte trăsături destul de bine definite, anume de prudenţă exagerată ( „io nu mă bag"), de indiferenţă tâmpă („nu-i treaba me") sau de lipsa de încredere („să nu mă fac de râs"). La aceste scheme atitudinale, nu lipsite de noimă, se adaugă, în tuşe groase, un set de caricaturi de limbaj neaoş, ce face, în general, deliciul celorlalţi („no amu'", „no aşe", „no atunci" etc.). Exponenţii moderni ai unor astfel de profile caricaturale amplificate sunt câteva personaje ajunse de notorietate, de exemplu „Rabă" (TVR) şi „văru' Săndel" (Etno TV), în varianta hard, „finu' şi nănaşu'", în varianta soft, cu mentorul lor, nu mai puţin popularul Seveveu (Sergiu Vitalian Vaida - TVR Cluj). Dar astea ţin de partea umoristică a lucrurilor şi le privim cu detaşarea de rigoare. Dincolo de asta, există un ardelean în viaţa socială, în cea culturală sau în cea politică a cărui amprentă este distinctă şi se manifestă ca atare. Când s-o fi conturat un profil de politician ardelean în datelelui lui de astăzi e greu de spus, căci nu pare a descinde nici din „roata" lui Horea, nici de pe „băncile" Şcolii Ardelene, nici din „polemicile" lui Titu Maiorescu, nici din eroismul memorandiştilor. Poate să fie ceva din infinita rezervă, cumpătare şi oscilare în politică a lui Iuliu Maniu, căci din radicalismul lui Octavian Goga sigur n-au rămas moştenitori trainici. În fine, ultimii douăzeci de ani au consacrat un tip de politician ardelean serios, om de încredere, la locul lui, comod, ascultător, deloc pretenţios, prezent mereu la vârf. Iar Clujul a excelat în a furniza tot timpul personaje politice sau demnitari de rang înalt, înalţi funcţionari ai statutului, miniştri şi prim-miniştri, asta până când şi această reputaţie a fost făcută praf. Atât de jos, încât ultimul guvern, creat fără constrângeri, de o mare majoritate, nu a simţit nevoia să mai pună un ministru clujean. Unde sunt zăpezile de altădată!

Să fiu sincer însă, pe mine nu mă interesează, în acest context, aceste lucruri, câţi ministri, care şi cum, cât mă interesează omul obişnuit, ardeleanul social, ăla care apare mai des în bancuri decât la televizor, cel care merge când trebuie să vină şi vine când trebuie să meargă, cel care se conduce după filosofia lui „lasă-mă să te las". Acesta ar trebui să fie, în opinia mea, mult mai prezent şi mai pregnant în spatiul public, mai hotărât şi mai ferm în atitudini, mai puţin conformist, mai implicat în toate, de la discuţii şi polemici, până la fapte de îndrăzneală şi ispravă. „Dă-i ardeleanului mintea de pe urmă". Însă pe cât de blajin, inocent şi conformist poate să fie mai tot timpul, pe atât de ranchiunos şi de cavernos poate să devină câteodată. Sunt nevoit să-mi aduc aminte de o întâmplare cu un fost prieten, petrecută într-un context lejer, uşor bahic, câţiva ani în urmă. M-a întrebat fostul meu prieten jurnalist[RTF bookmark start: }_GoBack[RTF bookmark end: }_GoBack, total neinspirat în acest caz, dar poate prea obişnuit să pună altora această întrebare: "cum sunt eu", adică cum este el şi instituţia pe care o conduce. În situaţia dată, puteam da o mie de răspunsuri, dar dintre toate, nici nu ştiu de ce, l-am ales pe singurul adevărat, i-am spus adevărul, gândind că de aceea sunt buni prietenii. Pot spune ce i-am spus, nu pot spune cui am spus, deoarece n-am acordul lui şi, în plus, este un mare şef, cel mai mare şef din presa clujeană (greu de ghicit). „Sunteţi lipsiţi de pregnanţă şi de contur", i-am spus eu, citat aproximativ. Atunci s-a stricat pentru totdeauna aşa-zisa prietenie, pentru că n-a putut trece deloc peste acele vorbe ale mele, rostite într-o doară, într-un local de la munte, mult după miezul nopţii. Am sperat cumva că, beat fiind, nu va auzi sau nu va reţine, dar a auzit, a reţinut şi a dispărut instantaneu, fără nicio vorbă. S-a dus în camera lui să doarmă, apoi s-a trezit a doua zi şi şi-a continuat viaţa în mass-media la fel de lipsit de pregnanţă şi de contur ca până atunci şi parcă îl văd şi astăzi făcând la fel şi dând tonul la cântec.

N-aş fi adus în discuţie această întâmplare personală dacă nu ar fi reprezentativă pentru a întreagă stare de fapt a noastră, a tuturor, deopotrivă făcători şi mâncători de presă. În general, pe nimeni nu interesează nimic, iar nimicul nu interesează pe nimeni. Nu spun mai multe, dar aruncaţi, cu atenţie, o privire peste bloguri, forumuri, reţelele sociale şi spuneţi ce vedeţi şi dacă vă place. Dacă ne place. Apoi să aruncăm privirea, fiindcă tot veni vorba, pe alte bloguri, pe alte forumuri şi pe alte reţele, ale altora. Nu-i aşa că diferenţa e jenantă?

Viorel NISTOR