O fac, de asemenea, pentru a risipi falsurile, zvonurile şi confuziile semănate de campaniile îndârjite de denigrare ce au venit dintr-o primitivă înţelegere a opiniei şi a politicii, care s-a instalat din păcate, în ultimul deceniu, în viaţa publică a României şi printre intelectuali. În viaţa publică, se minte mult, de la nivele înalte ale puterii, încât s-a subţiat speranţa că se mai poate stabili univoc adevărul, iar puţini mai fac efortul. Destui auto-proclamaţi intelectuali îşi construiesc cariera nu doar pe scrieri fără valoarea pe care o pretind (şi pentru care, ca inşi ce aparţin emfatic „dreptei", pretind să fie plătiţi din greu tocmai de către stat!), ci şi pe falsificări de informaţii. Aceştia se exprimă fără a citi ceva despre ceea ce vorbesc şi fără grija probei factuale. A trebuit să arăt, de pildă, că un auto-botezat prozator, care perora voios în cuvinte sunătoare, nu avea proprietatea cuvintelor şi cultura aferentă, că altul reclama statut de moralist, după ce-şi aşezase cariera pe un muşuroi de laşităţi, că altul mă admonesta că nu am luat în seamă ce vor cea de-a patra şi cea de-a şasea dintre apropiatele sale şi aşa mai departe.
Într-o administraţie naţională intri cu asigurări privind direcţia de acţiune coordonată a celor implicaţi. Eram la Jerusalim la data nominalizării la Externe şi, respectiv, la München, când am fost numit la ICR şi mi-am luat de fiecare dată în serios ceea ce era atunci obiectivul - o normalizare a situaţiei din România, reconstrucţia ţării printr-un nou fel de a face politică. Am spus-o la momentul potrivit şi mai tîrziu: România trebuie să meargă până la capăt cu schimbările iniţiate în 2012, apelând, fireşte, la respectarea legii şi la mijloace democratice. Voinţa politică a populaţiei era limpede şi s-a confirmat şi în manifestările de protest din iarna şi primăvara lui 2012 şi la referendumul din iunie 2012 şi la alegerile parlamentare din decembrie 2012. Din nefericire, la noi politica este înţeleasă doar ca tehnică de înlocuire a unei garnituri şi nu ca realizare a unui proiect, în acest caz a unui proiect al ţării. Standardele vieţii politice sunt prea joase. Nu am agreat şi nu am practicat niciodată politica drept adaptare felină la împrejurări sau aranjament în detrimentul proiectului angajat. Coabitarea carpatică ce a intervenit la un moment dat nu are nici antecedente europene şi nici acoperire democratică. Unii oameni se lasă şantajaţi de alţii, care din şantaj au şi trăit, politic vorbind. Din păcate, România are mulţi şefi, foarte puţini manageri şi rareori vreun om de stat.
Nu fac inventarul aberaţiilor care s-au debitat, căci acestea se demit singure la simpla confruntare cu ceea ce am spus sau făcut. Ştiam de multă vreme că la noi argumentum ad hominem - acel sofism ce constă în a invoca date, reale sau scornite, ale biografiei pentru a discredita spusele sau acţiunile unei persoane - sub forma, de această dată, a reproşării traseului biografic, este folosit abundent. De aceea, precizez că acţiunea mea anterioară este captată, pe bază de documente şi date controlabile, în volume făcute publice la data respectivă, pe care îmi permit să le amintesc: Anii reformei. 1997-2000 (2002) şi Speranţa raţiunii. Interviuri (2006) pentru ministeriatul de la Educaţia Naţională, După cincisprezece ani (1993-2004 şi 2008-2012) (2012) şi Profilul şi reforma universităţii clujene. Discursuri rectorale (2012), pentru rectoratul de la Cluj, şi Criza şi după criză. Schimbarea lumii (2012) şi Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (2013), pentru ministeriatul de la Afacerile Externe. Aceste volume pot fi oricând examinate şi evaluate.
Mai precizez că în joc, în aceste două roluri, din urmă, la Externe şi ICR, nu au fost chestiuni profesionale, căci nicăieri nu s-a putut formula vreo obiecţie precisă, bizuită pe fapte, la ceea ce am declarat sau întreprins. Declaraţiile publice ale celor de care, în mod fatal, în virtutea funcţiei, am depins au confirmat că nu există vreo obiecţie în acest sens. Se poate verifica pe documentele discuţiei timpului că nu s-a putut formula şi nici nu s-a formulat vreo obiecţie factuală la ceea ce am spus sau făcut.
Au fost în joc chestiuni politice, uneori de politică dâmboviţeană, ba chiar „prea dâmboviţeană", ca să parafrazez o formulare celebră.... Am luat în seamă nevoia de primenire, prin concursuri deschise, a personalului din reprezentarea externă a României, ceea ce, evident, nu a stârnit doar aplauze, căci nu s-a abandonat nici astăzi rezervarea posturilor din diplomaţie pentru anumite grupuri. Am înnodat relaţii cu mai mulţi lideri importanţi din lumea de azi, dar un astfel de fapt, la noi, atrage atacuri imunde.... Am considerat mereu că datoria celui care asumă un rol public proeminent este să asigure înfăptuirea unui pas înainte pe care să se poată construi, în continuare. Am spus răspicat că guvernarea României presupune acum, mai presus de toate, reforme pricepute şi chibzuite, care sunt chiar mai importante decât deţinerea pură a puterii. Am apărat profilul demnitarului care stă pe o operă proprie de analiză calificată şi are experienţa serviciului public. M-am opus gonflaţilor fără lucrări şi fără simţ al răspunderii, care revendică merite pe care nu le au şi care se înghesuie în spaţiul public în anii recenţi, profitând de confuzia dirijată a valorilor.
Din fericire pe lume sunt şi instanţe de control a ceea ce spunem sau facem, ce contează, până la urmă, pentru evaluatorul onest, cel puţin pentru acesta. Instanţa care ne stă acum la îndemână este publicarea integrală a documentelor de pe parcursul acţiunilor de la Institutul Cultural Român (11 septembrie 2012 - 17 iunie 2013), pentru a lămuri pe bază factuală ce s-a gândit şi ce s-a făcut. Volumul Sincronizarea culturii române. Un proiect (2013) conţine toate luările mele de poziţie din calitatea de preşedinte al instituţiei. (Din volumul Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013, 268 pagini)7
