Astfel, ai putea să descoperi că oraşul e mai frumos decât eşti obişnuit să crezi sau că ţara merită mai multă consideraţie decât cea zilnică. Rar de tot ţi se oferă ocazia să priveşti şi mai departe, să te întrebi cine sunt românii, ce vor ei pe lumea asta şi ce noroc au. În aceste zile, îndrăznesc să spun, ne-a putut trece prin cap aşa ceva.
România n-a fost, nu este şi cine ştie dacă va fi vreodată buricul pământului (deşi în anii 90 se profeţea c-ar putea fi). Dar cu asta cred că ne-am obişnuit, la urma urmei, puţini au şansa asta şi nu se ştie niciodată dacă ieşi cu bine dintr-o asemenea copleşitoare aventură. Istoria ne spune că mai degrabă nu, iar exemplele ilustrează asta (vezi marile imperii, marile regate, marile puteri), arătându-ne că unde Dumnezeu dă mult, ia şi mai mult. N-am fost noi centrul lumii, dar n-am fost nici prin apropierea lui, mai ales prin părţile cele bune şi de unde să fi tras vreun folos. Iar asta nu e bine deloc, căci nu depindea de soartă, ci doar de noi.
Dacă socoteala e pe „centre", atunci lumea stă acum într-un singur „buric al pământului" şi acesta este SUA. Însă, spun analiştii geopolitici, nu pentru multă vreme, căci vin din urmă, cu viteze diferite, China cea „bănoasă", Rusia cea „energică", India „demografică" şi ... UE cea „gâfâitoare". Unii mai pun şi Brazilia şi chiar populatul Mexic. Logica acestor creşteri e simplă, e conformă cu legile economice şi tine de sporul demografic din unele ţări şi de alte sporuri. Ce-am făcut noi, românii, în ultimii 20 de ani de geopolitică? O spunem sec, ne-am separat de ruşi, dar ruptura a fost păgubos de adâncă, ne-am gudurat pe lângă americani, cu destul de puţin folos material, am intrat în UE, şi se pare că nu-i destul, am abandonat relaţiile cu „marele prieten" chinez, fără să înţelegem bine de ce. Aici modelul polonez devine nu doar obsesiv, ci şi enervant, căci ei sunt prieteni cu „duşmanii" tradiţionali (germanii şi ruşii), cu chinezii, pun condiţii UE şi sunt o ţară prosperă. Spuneam că sunt împrejurări în care „buricul pământului" trece prin apropierea noastră, iar mega-vizita oficială a delegaţiei chineze (cu protocol diplomatic maxim) este, cred eu, o asemenea împrejurare. Interesele investiţionale ale Chinei nu le ascunde nimeni, căci rezultă dintr-un excedent financiar de 270 miliarde de dolari pe 2012, care, la rândul lui, e urmarea unei creşteri economice extraordinare şi unei puteri de economisire uluitoare (un chinez poate economisi până la 40% pe lună din salariu). Aşadar, chinezii vor să investească (altfel pierd banii), vor parteneri ţări sărace şi flămânde, pe măsura foamei lor de expansiune şi de putere. România îndeplineşte aceste condiţii, este o ţară destul de mare pentru a fi, cât e necesar, interesantă pentru China şi are şi o poziţie strategică în UE. Nu întâmplător, această vizită şi forumul ce o contextualizează, a stârnit „nervozitatea" înalţilor reprezentanţi europeni, ce par a pierde din frâiele în care ţin ţările de categoria a doua din UE. Acum chinezii spun că vor investi masiv în transporturi (şosele, căi ferate), industria energetică (eoliană, hidro şi nucleară) şi agricultură. Nu spun că aceste lucruri se vor împlini, nu ştiu dacă prietenii chinezi vor investi cele 8, 10 sau 20 de miliarde de dolari. Unii sunt sceptici, alţii din cale-afară de optimişti. Toţi cred că ar fi bine. Urmează să vedem.
În mintea mea însă s-a născut un alt fel de socoteală, chiar dacă unii spun că „centrul lumii" nu e nici America, nici China, ci este acolo unde sunt banii, adică dincolo de orice granită. Eu spun că adevăratul „buric al pământului" este şi va fi agricultura şi aici am vrut să ajung. Nu-i un secret că următoarea criză mondială va fi (dacă nu cumva chiar este) a alimentelor. Prea multe guri de hrănit sunt pentru prea puţin pământ roditor şi asta se va simţi tot mai mult. Din acest punct de vedere România este o ţară inconştientă, hăbăucă, pierdută sau doar manipulată. Nu prea există pământ mai mănos în Europa decât la noi şi, cu toate astea, suprafeţe imense de teren rămân necultivate. Nu mai insist cu „dosariada funciară" (milioane de procese), cu distrugerile postrevoluţionare, cu politica agricolă falimentară a tuturor guvernelor, cu risipa fondurilor APIA etc. Ba va urma o altă catastrofă, a achiziţionării terenurilor de către străini, după anul nou. N-o mai lungesc: banii chinezilor ar putea salva agricultura românească, să iasă din comă, să se dezţelenească, să dea semne de viaţă, să înceapă să producă. Căci agricultura, am convingerea absolută, poate dezvolta România cincizeci de ani de aici înainte. Întrebarea este cu noi sau fără noi. 7
