În general, Facebook-ul, despre care am mai scris, e o sursă de satisfacție. Rar mă dezamăgește. Când la știri apar prostii, satisfacție prin comparație. Când e ceva interesant, nu mai spun. Dacă prietenilor le merge rău, îmi dau seama de norocul meu, dacă pare că le merge prea bine, e clar că mai mult se laudă sau măcar compensează vreo lipsă, că altfel de ce ar mai simți nevoia să se afișeze strident în văzul lumii. Una peste alta, e bine, e călduț. Dar când într-o zi realizezi întâmplător că ai un prieten mai puțin, situația se schimbă dramatic. Mediul prietenos devine brusc ostil și ești dintr-o dată mult mai treaz, mai alert, cu ochii-n patru. Ți-a dat unfriend?! Dar cine...?! Greu de spus care dintre cei 5000 cei mai apropiați prieteni ai tăi a făcut una ca asta. Nu că ți-ar lipsi în vreun fel, dar să te șteargă pur și simplu?! Oare l-ai supărat cu ceva sau, ferească sfântu', l-ai plictisit?! Nu, probabil a pățit ceva, îți spui... - sătul de superficialitatea virtuală, s-a întors la cea din viața reală, părăsit de iubită, depresiv, în pragul sinuciderii, și-a închis contul sau chiar a băut paharul de cucută. Trist, dar se întâmplă. Te liniștești momentan. Asta dacă nu afli cumva, pe nu știu ce căi, cine-i fățarnicul pe care până mai ieri îl numeai friend. Și vezi că e bine mersi, cu ceilalți prieteni ai săi, categorie din care, e limpede, tu nu mai faci parte. De-abia acum, când scenariile funebre s-au dovedit a fi speranțe deșarte și gândirea pozitivă nu mai ajută la nimic, începe să te roadă cu adevărat. Habar n-ai cine era de fapt, nici măcar nu i-ai cerut tu prietenia și ai fost atât de bun încât l-ai luat în casa ta virtuală. Iar el/ea a plecat, fără măcar un sticker de adio. Feeling annoyed!
Ce ne face, pe mulți dintre noi, atât de dependenți de aprobarea celorlalți, chiar dacă ei nu înseamnă de fapt nimic mai mult decât un nume, un chip?! Prin simplul fapt că ne-a respins, un avatar devine brusc interesant și, uneori, chiar mai important decât oamenii care ne plac. Deducem oare, printr-o analogie întortocheată, din îndemnul „iubește-ți aproapele" ideea că trebuie să fim iubiți de toți cei ce ne-nconjoară? Iar dacă nu suntem, înseamnă că o fi ceva în neregulă cu noi? Nu suntem destul de frumoși, de deștepți, de fermecători, de slabi, de realizați, de buni? Oricum ar fi, probabil ceva ne lipsește. Nu cred într-un model megaloman, în care percepția despre sine nu mai are nicio legătură cu realitatea, într-unul lipsit de orice dubiu, care te scutește de interogație și nu te pui nicicând sub semnul întrebării. Dar și a căuta mereu validare prin ceilalți și a te modela permanent după cererea pieței sunt semnul unei fragilități interioare devastatoare, desfigurante. Iar într-o poveste online practic anonimă, aș spune mai degrabă, vorba prietenului din debutul pastilei, „el mi-a dat unfriend, eu i-am dat pace."
Ioana Romana Laurențiu
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
