După ce primul ministru şi preşedintele Moldovei au spus răspicat că unirea aceasta poate avea loc în cadrul Uniunii Europene, tema a sporit în interes, date fiind deosebirile de optică. Aşadar, cum se pot regăsi împreună România şi Moldova? Să formulăm răspunsul aruncând privirea în spatele propunerii şi delimitând chestiunile precise aflate în discuţie.
Că este vorba de o propunere electorală nu stăruie vreo îndoială. In definitiv, nu s-a progresat sub nici un aspect în ultima decadă în pregătirea unirii României şi Moldovei, chiar dacă România a fost avocat al asocierii Moldovei la Uniunea Europeană şi va fi şi în continuare. In fapt, mulţi moldoveni de bună pregătire profesională merg, ca şi românii, spre Occident, Europa Centrală şi Turcia. Aeroporturile de care Chişinăul este legat mai bine nu sânt în România. Exporturile moldoveneşti au alte direcţii. Legătura sistemelor energetice şi de comunicaţie este incipientă. Năzuinţele populaţiei Moldovei sunt diversificate. Elita politică de la Chişinău vede lucrurile într-un mod propriu. Oricum, brusca propunere dâmboviţeană vine fără analiză, pentru a atrage atenţia, tocmai când se vede şi mai bine că rezultatele, după aproape zece ani, sunt, eufemistic spus, alarmante.
Propunerea mizează, desigur, pe o presiune externă, venită dinspre Europa occidentală, care să ducă la unire. Se presupune că acum Vestul ar fi hotărît să impună schimbări la răsărit de Polonia, Ungaria şi România. La distanţă de asemenea presupunere, ceva cultură istorică şi instituţională nu ar strica. Spus fără ocolişuri, la Cotroceni ar fi nevoie de cunoaşterea istoriei europene şi a aranjamentelor de securitate adoptate în 1975 - 1990. In fapt, nici o putere europeană nu a dat, până în clipa de faţă, vreun indiciu că se renunţă la acestea. S-a putut observa că, de pildă, Germania le invocă în acţiunile ei. Teoretic, se pot imagina, fireşte, diferite scenarii ale comportamentelor europene, dar două fapte nu pot fi ocolite. Primul este acela că unirea cu România din 1918, care stăruie în mintea multor români, s-a făcut la iniţiativa moldovenilor (basarabenilor) şi nicidecum din pornirea pur electorală a cuiva. Al doilea fapt este că orice unire durabilă în Europa s-a făcut cu acordul populaţiei vizate. Să luăm exemplul Germaniei, care s-a reunificat în consecinţa lui 1989, printr-o foarte amplă adeziune. In schimb, despărţirile s-au făcut, cum se ştie prea bine, cu mecanisme variate.
În România, trăim în ultimul deceniu o întinsă şi foarte păguboasă confuzie a valorilor. Aceasta are printre cauze împrejurarea că se uită prea repede cine şi ce a făcut de a lungul timpului. Bunăoară, deţinătorul actual al funcţiei prezidenţiale pretinde merite după ce, onest vorbind şi pe bază de documente, nu a închis nici un capitol de negociere a aderării ţării la Uniunea Europeană. In plus, a dirijat guverne ce nu au putut europeniza nici economia, nici infrastructura, nici educaţia, nici justiţia, care, toate, au fost aduse în starea precară de astăzi. Este de amintit din nou că negocierile de aderare au fost încheiate de guvernele Isărescu şi Năstase, începînd cu Educaţia şi încheind cu Justiţia, iar ceea ce a urmat a fost o lentă degradare a situaţiei din România. Dată fiind situaţia în care s-a ajuns, nu ar trebui, oare, ca idealurile naţionale să nu fie tratate oricum? Nu ar trebui examinată legitimitatea ocupării funcţiilor pentru a preveni tentaţiile pur electorale în teme de mare răspundere?
Abordarea unirii nu este de exclus, dar o astfel de dezvoltare cere soluţii serioase. Hotărîtor este însă ceea ce simt şi gîndesc înainte de toate moldovenii. După ce constată din nou, fireşte, că limba şi moştenirea istorică sunt comune cu ale românilor, vor ei unirea? Iar în acest cadru survine inevitabil întrebarea asupra atractivităţii actuale a României. Moldovenii sânt acum ceva mai săraci decît românii, dar românii nu sânt atît de bogaţi încît să-i atragă irezistibil pe moldoveni. Românii sânt, din nefericire, prea departe de a putea juca rolul germanilor din Vest faţă de cei din Est. Să luăm în piept faptele. România a fost adusă, prin erorile decidenţilor ei din 2009 încoace, în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Este vorba, la o descriere sumară, de o criză economică ( care are, printre indicatorii perceptibili, împrejurarea că efectivul ei de lucrători este în minoritate, iar salariile le plăteşte din împrumuturi), o criză a capacităţii de administrare ( de exemplu, nu s-au putut folosi necorupt resursele financiare puse la dispoziţie de Uniunea Europeană), o criză politică ( ce se vede şi în neputinţa de a-şi da soluţii, ca şi în aducerea sistematică în răspunderi publice a celor mai puţin calificaţi), o criză de legitimare ( aproape că nu se mai ştie de către cei care decid că legalitatea trebuie susţinută de legitimitate) şi o criză de motivaţie (dorinţa foarte multor cetăţeni este mai curînd emigrarea). Desigur, astăzi crizele se pot rezolva mai repede, cu pricepere şi cultură instituţională, dar a le tăinui nu este nici înţelept şi nici recomandat. Atractivitatea României nu este imaculată acum, chiar dacă îşi poate reveni cu alţi decidenţi, alte proiecţii şi alte abordări. Dar atractivitatea nu îşi revine cu simple parole electorale, ce domină felul de a face politică al ultimei decade la Carpaţi.
Mulţi vor pune în balanţă jocul geopolitic din această regiune a Europei. Gândul este realist. Se poate, însă, constata că Europa a însuşit deja lecţia lipsei de luciditate, care s-a soldat cu efecte tragice în istorie. De la fondarea comunităţii europene încoace, Europa nu vrea să se mai lase dusă în ispită. Şi pentru România, doar priceperea, înţelepciunea şi capacitatea de a genera încredere pot ajuta. Aşa a fost şi în 1918. După cum cum nu au dat vreun rezultat (dimpotrivă!) peroraţiile ce vin până la urmă din bagajul dreptei extreme a anilor douăzeci, acestea nu vor da nici de astă dată. Cine recurge doar la argumentul ideologic, elaborat vizibil incult, în detrimentul unei democratizări curate, cum ar spune Iuliu Maniu, şi al unei dezvoltări economice şi sociale sănătoase, cum ar observa Eugen Lovinescu, nu poate satisface vreun deziderat naţional, oricît de important este acesta.
Idealurile rămân locomotive ale istoriei. Alături de libertăţile şi drepturile omului, de aspiraţiile de justiţie şi bunăstare şi de căutările de afirmare a identităţii, idealurile naţionale pot pune în mişcare societăţi întregi. Dar trăirea lor nu dispensează de analiza serioasă şi de crearea responsabilă a premiselor. Nimeni nu poate prevedea acum scenariile viitorului cu oricîtă precizie, căci prezentul este deschis spre multe alternative de evoluţie. Se poate, însă, spune că, analog altor uniri înfăptuite în istoria contemporană, unirea de care vorbim aici va presupune convergenţa cîtorva condiţii. Anume, o forţă de atracţie mult sporită a României, asigurată de alţi decidenţi, cu abordări calificate şi cu rezultate cel puţin încurajatoare, un referendum în care să se exprime cu limpezime voinţa populaţiei şi, desigur, acorduri internaţionale.
