Îmi propusesem să scriu azi despre modelele pe care le oferă societatea românească adolescenţilor de 15 ani ca explicaţie a lipsei de motivaţie pentru învăţătură a acestor tineri. Parţial, tot despre modele e vorba, dar subiectul e schimbat din cauza evenimentelor, să spunem dramatice, petrecute în această săptămână în Parlamentul României. Pe scurt, patru legi, toate la fel de controversate, sunt luate în lucru în Parlament luni seara târziu, pe ascuns. Pentru că acestea sunt momentele potrivite pentru conspiraţii: noaptea, vinerea seara, weekend-ul, sfârşitul de an sau în preajma sărbătorilor când atenţia publică este mai puţin vigilentă. Toate aceste patru legi erau cu destinaţie precisă, identificată de altfel de către presă: legea lobby-ului (pentru o diversiune de gen Roşia Montană), amendarea Codului Fiscal în privinţa jocurilor de noroc (pentru facilitatea spălării de bani), legea graţierii (pentru a permite eliberări din puşcărie „cu dedicaţie") şi modificarea Codului Penal, cireaşa de pe tort (pentru crearea superimunităţii demnitarilor şi redefinirea conflictului de interese). Scandalul mediatic uriaş, indignarea opiniei publice, şovăiala celor vinovaţi şi reacţiile externe n-au făcut decât să confirme aceste aranjamente, dintre care, din fericire, a apucat să fie votat doar unul, e drept, cel mai grav, cel care priveşte modificarea Codului Penal. Din aceste motive, cele două amendamente, în opinia mea, au şi început calea-întoarsă, spre anulare. Dar asta nu schimbă cu nimic fondul problemei, care este unul extrem de grav, ce sfidează democraţia, statul de drept şi bunul simţ.
Este evident, din punctul meu de vedere, că toate aceste aranjamente juridice (unele ajunse altele pe cale de a deveni legi), au un numitor comun care este frica: frica de a nu fi prins luând bani de la RMGC, frica de a nu fi prins cu bani negri, frica de a nu face „închisoare", frica de nu fi anchetat şi, în sfârşit, frica de a nu putea fura liniştit. Dacă ar fi numai atât încă ar fi o speranţă: orice lege poate fi schimbată, orice rău poate fi îndreptat, dacă există voinţă pentru aşa ceva. E clar că nu există. Şi e foarte limpede că PSD-ul, în special, a pus la cale aceste modificări, cu orice risc, pentru a scăpa de „pumnul de fier" al DNA, controlat de Traian Băsescu, şi de „braţul lung" al ANI, aflat sub acelaşi control. Astfel încât guvernarea României a ajuns un fel de ping-pong, pe masa Parlamentului României, între diversele persoane, aflate vremelnic la putere, prin intermediul unor instituţii pilon ale statutului de drept. Binenţeles că povestea nu a început de ieri, cu „Băsescu prigonitorul" de adversari politici, şi nu va sfârşi mâine, cu „Ponta răzbunătorul". Există o lungă tradiţie în România de a folosi instituţiile şi mecanismele democratice în folosul personal sau al partidului, de a le pune paravan pentru încălcarea legii sau, la nevoie, de a te ascunde în spatele lor sub imperativul şantajului, ameninţării sau fricii. Nu doar Ponta&Company se teme, şi lui Băsescu îi e frică pentru perioada de după preşedinţie şi din acest motiv reacţionează toţi, cu ceasul electoral în mână, ca disperaţii. Lanţul slăbiciunilor poate începe însă de oricând, de la Revoluţie, unde unii şi-au ascuns crimele sub scutul statutului democratic, trecând prin crearea unor instituţii şi legi tampon anume create, şi ajungând la caruselul îmbogăţirii nesfârşite din banul public. Putem începe de oriunde, de la Ceauşescu care se temea de Iliescu, căruia i-a fost frică de Constantinescu, căruia, la rândul lui, i-a fost frică de Securitate şi de ce i-a fost frică n-a scăpat. Apoi a urmat Adrian Năstase care a preluat, fără temei, nefrica de la Iliescu al doilea, însă Securităţii i s-a făcut frica de atotputernicia lui şi l-a trântit. Lui Băsescu nu i-a fost frică de servicii, dar se teme de Ponta, iar acestuia o să-i fie teamă de Antonescu, dacă acesta va ieşi preşedinte şamd. Tuturor le este frică de faptele lor. Lângă aceste tuşe groase, vom găsi, cu puţină atenţie, milioane de alte temeri, ameninţări şi şantaje care stau la baza unor nenumărate legi, ordonanţe, hotărâri, decizii, strategii, politici. Iar firul roşu al tututor acestora este banul. Banul şi nu cetăţeanul. Căci în aceste ecuaţii politice, pentru unii foarte sofisticate, pentru alţii cât se poate de străvezii, nu se întrevăd nicăieri interesele oamenilor. Iar poporul rabdă şi speră. Speră şi îndură. Până când?
Viorel NISTOR
