Banii sau viaţa. Viaţa sau funcţia

 Numai „vârsta de aur" poate naşte asemenea situaţii mitico-simbolice, amestec de inocenţă şi cruzime, de joc şi viaţă, de încercare şi iniţiere, cu final întotdeauna fericit pentru grupul iniţiator (nu şi pentru individul solitar). Pentru ceata de copii, orice răspuns era hazliu, provoca râsul şi buna dispoziţie. E drept, în moduri diferite. Pentru copilul speriat, de obicei, cel mai mic sau cel mai timid, alegerea era dramatică, situată între spaima ca totul să se petreacă aievea (alegând banii) şi frica de a fi luat în râs (preferând viaţa). Căci, în judecata grupului de mici „draci împieliţaţi", a alege „viaţa" însemna frică, laşitate, conformism, adică ceva bun de luat în râs şi batjocură. Dimpotrivă, a alege „banii" simboliza curajul, îndrăzneala, bravada, ceea ce stârnea admiraţie şi uşurare, celebrând prin râs victoria asupra unei fireşti temeri. Dilema era de fapt „moarte sau viaţă", iar copilul ştie să opereze cu aceste concepte în felul propriu. Chiar dacă în cheie ludică, copilăria are ceea ce oamenii mari obişnuiesc să numească discernământ. Adică exact ceea ce le lipseşte lor uneori în cheie reală.

„Unde eşti copilărie...!"
Maturitatea e scutită de asemenea răspunsuri imperative, mai ales atunci când e vorba despre sine. Oamenii mari învaţă să se ascundă şi să ocolească dileme de acest fel, mai alea atunci când răspunsul nu e convenabil şi nu e onorant. Nimeni nu întreabă pe nimeni dacă alege „banii sau viaţa", sună prost şi absurd, de ce să nu le aibe pe amândouă. Aşadar, termenii acestei îndoieli trebuie schimbaţi, deoarece pentru omul matur ei nu înseamnă nimic, deşi, dacă te gândeşti bine, ar trebui să însemne. Iată cum, pe o cale foarte ocolită, am ajuns la un alt binom, neaşteptat, total neplăcut şi nu mai puţin dramatic. El vine în chip de concluzie personală la tragicul accident aviatic din Apuseni, care se dovedeşte pilduitor şi din acest punct de vedere.

Nu mi-am făcut nicio iluzie că întâmplările tragice, urmările grave şi măsurile radicale luate în acest caz vor produce o schimbare de substanţă în buna funcţionare a statului român. Nici n-ar fi fost posibil. În fond şi la urma urmei, sunt atâtea lucruri şi atâtea detalii ale acestei probleme, încât nici nu le poţi gândi, darmite să le rezolvi şi încă într-un timp util şi rezonabil. De aceea, e mai bine să nu le înţelegi, cel puţin dacă eşti om de rând. Spre o asemenea concluzie converg lucrurile şi în acest caz, spre a nu se mai înţelege nimic. Dimpotrivă, cu cât contrarietăţile sunt mai mari, cu atât e mai convenabil şi orice devine posibil. În mod clar, nu se conturează un vinovat cert, taberele scot mereu câte un „as din mânecă", câte o „dovadă zdrobitoare", invocând fie providenţa, fie, cum se întâmplă adesea, pe mort drept vinovat. Nimic ieşit din comun până aici, chiar fiecare are dreptul să se apere, să nu recunoască, să dea vina pe celălalt, ca la tribunal. Neobişnuit e ce fac, ce cred şi ce gândesc „spectatorii" acestui „show sinistru". Mărturisesc că mă obsedează şi mă apasă de câteva zile acest gând: ce e mai credibil pentru mintea sau sufletul nostru, un om care era să moară sau unul care era să fie schimbat din funcţie. Aşadar, ce e mai important pentru noi, atunci când privim la alţii, viaţa sau funcţia?

„Dezbrăcând" situaţia de toate circumstanţele posibile, legate de oameni şi funcţii, de parti-pris-uri şi partizanate, pe cine să cred eu, simplu cetăţean: pe doctorul Zamfir (să zicem), care a scăpat de moarte, dar n-a scăpat de şocul „renaşterii", sau pe altcineva (oricine) care umblă, pe toate căile, să-şi salveze funcţia, pielea sau onoarea? Preţ de o zi, a plutit în spaţiul public, în mod real, această întrebare. Ce am văzut în aceste zile m-a convins definitiv că nu există, în ciuda aparenţelor, un răspuns unic şi sigur la această întrebare simplă. Nu. Putem să credem cu uşurinţă orice, pentru că mai presus decât omul este funcţia, mai important decât ceea ce este real e ceea ce e convenabil, mai veridic decât ceea ce-mi spune bunul simţ e ceea ce-mi place mie. Iar acest lucru poate fi la fel de grav şi de periculos ca şi accidentul în sine sau ca şi condiţiile ce l-au făcut posibil. Cred că se cheamă încremenire în proiect.

Cu toţii cerem şi invocăm schimbarea. După cum se vede, cea de sus în jos este imposibilă. Pur şi simplu. Nici în sens invers nu se poate duce până la capăt, până la ultimele creste. Ceea ce e posibil e schimbarea fiecăruia. Nu am soluţii sigure. Nici n-aş îndrăzni să le dau. Spun doar atât: şi dacă eu n-am dreptate!?