Cronica unui război pierdut

Cronica unui război pierdut
Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război şi sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câştige bătălia şi din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârşitul înfruntării.

Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud şi mai periculos, într-un război de durată, decât anunţarea unor tratative menite să pună capăt luptei. Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puţin adevărat. Explicaţia, ce zdruncină simţul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părţile combatante doreşte să înceapă aceste tratative de pe poziţii cât mai înaintate şi mai favorabile. Recrudescenţa înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb şi de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruţătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere şi prăpăd. Binenţeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câştigat, câştigat rămâne, spre bucuria conducătorilor şi oroarea celor ce suportă aceste „jocuri", de cele mai multe ori, populaţia civilă a unei ţări.
Pe un teatru de război politic ne aflăm şi noi în aceste zile, pe fondul unor anunţate şi, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL şi PSD. Comparaţia merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-şi piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare. Fiecare combatant face câte o mutare dură cu speranţa că dă o lovitură puternică adversarului şi mai câştigă un avanpost, dar şi cu iluzia că va menţine coaliţia în viaţă. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniştri, declaraţiile belicoase şi aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescenţe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preţ electoral. În războiele clasice, există învingători şi învinşi, primii îşi savurează gustul triumfului, ceilalţi, ocara eşecului, iar popoarele îşi oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomaţie merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma şi ocara şi nu cu puşca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar neînţelegerea s-ar putea să-i enerveze pe toţi. Apoi că miza este una personală (câştigul politic), nu una generală, cel puţin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martori din afară, nu prea înţelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârşit, aici există un al treilea combatant care aşteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi", „ai noştri", PSD, PNL, PDL etc. peste orice considerente. Pentru mulţi dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neştiut, nume de Ponta, Johannis, Băsescu, Antonecu etc. Pentru alţi mulţi oameni de rând, interesele lor şi cu interesele ţării nu se întâlnesc niciodată nicăieri, pentru că nu se gândeşte nimeni la ele. Iar asta face actuală discuţia, peste şi printre „bombardamente" şi negocieri, dacă mai este oportună pentru ţară această coaliţie USL, dacă nu a devenit toxică şi şi-a epuizat cu totul potenţialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători şi numai cu învinşi, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate ţării noastre.
În democraţiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democraţiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile şi întotdeauna pierdute, de actualizare a unor liste ale ruşinii, ce conţin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale şi colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul şi setea de putere nu cunosc margini şi acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăţi.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie" cu învingători şi învinşi. Îmi doresc alegeri cu învingători şi învinşi.

Comenteaza