La asemenea neajunsuri s-au adăugat transformarea peste noapte a PD din „socialist" în „popular", crearea de formaţiuni de manevră sau ruperea de bucăţi din alte partide pentru a forma majoritatea prezidenţială (cum a fost în 2004) sau guvernamentală (cum este cea din 2014). Mai nou, unii se bat cu pumnul în piept cât sunt de „dreapta", dar nu dau semne că ar trăi pe picioare proprii. Alţii proclamă mişcări ce amintesc de cele din anii ‘20 ai secolului trecut. Peste toate, viaţa politică a rămas confuză în România datorită tocmai discrepanţei dintre partide şi structura socială a ţării.
Exceptând momentul Convenţiei Democratice, din 1996, care a fost perceput ca deschidere spre o societate cu alte valori, nu s-a putut stârni venirea în politică a unor forţe de prim plan profesional şi moral din societate. Rareori vârfurile generaţiilor s-au angajat să devină demnitari, parlamentari sau reprezentanţi locali. Cu puţinele excepţii, mereu absolvenţi de mâna a doua sau chiar a şaptea au fost cei care au intrat în politică. Iar pentru mulţi dintre cei care au păşit în viaţa publică, nu interesul public conta, ci folosirea unei ocazii care nu era sigur că se întoarce.
S-a reluat politica lui Ceauşescu de numire în roluri de decizie a unor diletanţi, care sînt manevrabili şi asupra cărora se poate arunca, la nevoie, vina. Miniştrii au ajuns să se numească după mofturi (încât unii străini pun întrebarea: de ce România face demnitari din oameni atât de nepregătiţi?). Mulţi responsabili nu au capacitatea de a concepe sau măcar de a organiza domeniul. Demnitarii nu se mai disting faţă de cei asupra cărora decid, decât prin docilitate vis-a- vis de cel care i-a numit. Peste toate, valoarea profesională şi civică a persoanelor nu a mai contat, încât s-au format încrengături care acum par să nu aibă alternativă.
Orientaţi spre ceea ce era mai uşor, anume, evaluarea trecutului în urma unei revoluţii, mulţi intelectuali (majoritatea, totuşi, fără operă!), după scurta dezbatere asupra civismului de la începutul anilor nouăzeci, nu au putut da analize ale situaţiei. Excepţiile au fost prea puţine. În locul prelucrării conceptuale a noilor experienţe, s-a revenit în România în vechiul impas - oportunismul este dat ca înţelepciune. Sub argumentul acoperirii unui gol în evoluţia culturală, s-au relansat autori care, oricât de importanţi au fost odinioară, nu pot spune mare lucru despre ce este de făcut. Eseistica de şuetă a înlocuit cercetarea disciplinată, veritabilă. Operele de viziune într-un context nou au rămas, de aceea, rare, iar autorii se pot număra pe degete.
S-a creat, bine manipulată, categoria „oamenilor de viitor în politică". Grăbiţi să nu piară ocaziile, aceştia nu şi-au mai ros coatele în biblioteci sau laboratoare, ci au căutat să parvină în orice chip (slugărnicie faţă de şefii zilei, examene trecute oricum, diplome în universităţi oarecare, copierea lucrărilor altora, folosirea influenţei părinţilor). Sub aspectul capacităţii profesionale, al civismului şi potenţialului politic, aceştia se dovedesc acum a fi mai puţin pregătiţi şi mai infructuoşi decât cei din generaţiile pe care le-au înlocuit.
Intelectuali de prim plan s-au dedicat mai mult statelor de plată, decât dificultăţilor din societate. În loc să fie resurse pentru construcţie instituţională şi pregătire profesională, precum în Polonia sau Cehia sau Slovacia, programele europene au servit mai mult înavuţirii private. În România s-au alocat resurse financiare pentru prezentarea de scrieri literare în străinătate, dar, în loc să fie distribuite pe baza competiţiei pentru a stimula creaţia care contează, aceste resurse s-au irosit în măgulirea unor autori, parte veritabili, parte parveniţi de ocazie. Dezbaterea culturală s-a concentrat mai curând asupra trecutului (care, datorită superficialităţii cercetării, a rămas la fel de nelămurit ca înainte!) şi, mai recent, asupra unui regim care lasă în urmă 10 ani pierduţi. În loc ca intrarea ţării în sfera euroatlatică să fie imboldul mult aşteptat pentru soluţii creative, se cultivă un nou conformism cultural, iar priceperea este echivalată cu mimetismul. Descurcarea în condiţiile confuziei valorilor este noua deviză a comportamentelor într-o societate ce riscă, şi din acest motiv, să bată durabil pasul pe loc, într-o lume ce se schimbă rapid şi vizibil. (din volumul Andrei Marga, "Teze incomode", în curs de publicare).
