Ce e un campionat mondial dacă nu o repetare în mic a unei istorii mai mari? Căci ați auzitși altundeva despre hegemonie, știți ce înseamnă un imperiu, scrie în cărți despre măreție și , există tot timpul nesupuși, rebeli și ierarhii sfidate, mereu sunt consemnate bătălii în care învingător iese outsider-ul. Din acest punct de vedere, acest campionat mondial pare să fie un răsfăț. Însă nu vă grăbiți să trageți concluzii la mijloc de drum, căci încă n-ați văzut tot și mai este vreme și pentru bucurie și pentru întristare. Aceasta cred că este cel mai solid temei pentru înțelepciune de chibiț, microbist, suporter sau fan (fiecare cum vrea să-și spună). nimeni nu o aștepta, nimeni nu avea curajul s-o prezică, Spania figura în continuare, ce frumoasă iluzie, printre favoritele la câștigarea trofeului suprem. De parcă Franța n-a pățit la fel, după o mare performanță, de parcă nu toate gloriile, nefiind veșnice, au același destin: cresc, apoi se prăbușesc. Avem în plus aici autoritatea, greu de egalat, a supremeției spaniole din ultimii ani și destinul sever al unei școli de fotbal, intrată deja în istorie, tiki-taka, care nu mai produce glorie, ci dezastre. Dincolo de asta, e oboseala înaltei performanței, picajul unui avion bimotor în care valoarea încă funcționează, dar s-a gripat motorul motivației. E superb totuși să se prăbușești pe Maracana, un fel de mausoleu al tristeții. În privința primului „naș" al Spaniei, adică Olanda, cred că abia acum a devenit periculoasă, după cel de-al doilea meci, nici la fel de strălucit, nici la fel de sigur și de eficient. Pentru Olanda va conta dacă următorul meci prost, care va veni, să nu le fie fatal. Cel de-al doilea „naș" al taurului spaniol, uimitoarea echipă a statului Chile, s-a simțit ca acasă pe aceeași Maracana, ceea ce nu sună deloc bine pentru brazilieni, parcă erau prea mulți, prea entuziaști, prea „de-ai casei". Nu sunt puțini cei care văd pentru Chile un traseu asemănător formei sale geografice. Cu rezervele de rigoare, date de un Vidal, neîntrat în formă, un Sanchez care nu înscrie (ca alții), o umoare latină, capabilă oricând de surprize
Frumos este, în acest al doilea tur, că au sporit incertitudinile prin grupe (nu invers), cu câteva excepții, cum este Camerunul, transformați din „lei neîmblânziți", în lei „neplătiți", ce își fac bagajele alături de spanioli. O mare necunoscută rămâne Brazilia, ce trece prin toate stările, alături de incendiarul (la propriu și la figurat) său public. Nu s-ar pune problema ieșirii din grupe, cât a consistenței acestei echipe pentru etapele următoarea. Eu nu exclud ca Brazilia să iasă învingătoare (deși parcă e tot mai departe), chiar dacă un rol important îl vor avea norocul, publicul și politica. Există două echipe cu pretenții îndreptățite puse serios pe jar, Anglia și Uruguay, după înfrângerea din primul meci. Pentru Anglia tot timpul este posibil orice, însă performanțele apar rar, cu zecile de ani, dar ei știu asta și iau stoic de la capăt de fiecare dată. În schimb, Uruguay-ul pare a fi intrat pe culoarul Spaniei, și-a atins apogeul la ediția trecută a mondialului și acum se află în suprasaturație sau în prăbușire, vom vedea.
Pe primul loc, în ordinea importanței și emoțiilor, stă umilirea Spaniei. Într-adevăr, parcă Arbitrul cinic al celor două va fi Italia, cea care, sub comanda lui Prandelli, nu uită, între două strategii, să joace și fotbal. Totul e să țină șandramaua până la sfârșit.
Pe de altă parte, Franța nu-și ascunde intențiile, așteptările și speranțele de-a redeveni mare putere, așa cum nu-l poate ascunde pe Pogba, un fel de copil mare, răsfățat, cam fără minte, plin de figuri, e drept, foarte multe fotbalistice cum rar se pot vedea. Când greutatea lui în joc va ajunge la greutatea lui în euro, pentru Franța performanțele vor fi mai naturale. Nu e deloc clar dacă acest lucru se va petrece la această ediție a CM. Alți doi copii răsfățați își caută jucăriile la acest campionat. Primul este Cristian Ronaldo, vedeta anonimizată subit, nu se știe de ce: de oboseală, de fudulie, de prostia colegilor de echipă, de arbitri sau de soartă. Șanse mai sunt, teoretice, dar și vacanța e o jucărie foarte plăcută după ce ai câștigat UCL. Cel de-al doilea este Messi, premiantul pus obligatoriu șeful clasei.
El, de fapt, conduce simbolic o echipă (Barcelona) prin ceea ce face el în teren, nu prin calitatea și responsabilitatea ce-i revin ca și căpitan cu banderolă. Astea nu sunt jucării pe placul lui și, probabil, n-o să fie niciodată. Se pare că niciun antrenor argentinian nu înțelege asta sau înțelege, dar n-are ce face,neavând „materialul" de construcție catalan.
Ceea ce știm despre acest campionat mondial este că nu știm nimic sigur.
