Marx a căutat să capteze în termeni criza economică, pe care a interpretat-o în cadrul unei metafizici a istoriei.
Caracterul crizial al societăţii moderne a rămas, însă, deşi conceptualizările care au încercat să-l capteze, de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, nu au fost satisfăcătoare. Nici Hegel, nici Marx, nici Max Weber nu au putut descrie cuprinzător crizele modernităţii, căci au operat cu conceptualizări restrictive ale societăţii (spiritualiste, economiste, respectiv tehnocratice). Pasul decisiv, beneficiind de o nouă teorie a modernităţii, avea să-l facă Jürgen Habermas. Să ne oprim asupra abordării crizei modernităţii târzii din opera filosofului şi sociologului de astăzi, fără a mai relua ceea ce am expus pe larg în monografia pe care i-am consacrat-o (vezi Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom,
Luându-şi coordonatele din contextul criticii “societăţii industriale” a anilor şaptezeci şi optzeci, Habermas, a indicat un tablou al crizelor societăţilor europene occidentale, care rămâne cel mai bine pus la punct pentru nevoile de analiză de astăzi. Tabloul cuprinde: criza economică, ce rezidă, la nivelul indicatorilor empirici, în criza finanţelor publice, inflaţia persistentă, disparitatea dintre sărăcia publică şi bogăţia privată etc.; criza de raţionalitate, constând în dificultatea de a concilia măsuri care să menţină suportul de masă pentru sistem şi măsuri tehnocratice care să-i crească eficienţa; criza de legitimare, constând în dificultatea de a păstra legitimarea prin metodele clasice ale democraţiei liberale, luată ca bază normativă a funcţionării ca stat, în condiţiile în care se promovează măsuri motivate tehnic; criza de motivaţie, constând într-o eroziune a tradiţiilor, fără ca noile sisteme universaliste să poată fi destul de eficace în motivarea oamenilor.
Aceste crize societale se pot regăsi şi la nivelul societăţii în format mare, care este Europa. Se poate spune că se modifică, la această scară, numai aria de cuprindere a crizelor. Dar, la această scară, şi nu numai, sunt sesizabile şi alte crize. Am în vedere, aşa cum am arătat în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj, 2005, pp. 90-91), mai întâi, o criză de creativitate, ce constă în aceea că societăţile europene, devenind ele însele, între timp, de masă, rezolvă probleme de integrare a persoanelor în sisteme, dar produc prea puţină inovaţie în sisteme. Politic, indicatorul empiric este uzura pe care o trăiesc “ismele”, iar, în plan intelectual, indicatorul empiric este poziţia secundarizată a creatorilor europeni în ştiinţele experimentale.
Apoi, am în vedere o criză administrativă, constând în faptul că o unitate de acţiune europeană în situaţii, chiar extreme, nu se atinge sau se atinge prea puţin. în Europa au loc conflicte, dar comunitatea europeană pare copleşită şi, uneori, paralizată. Am în vedere, în sfârşit, o criză de identitate, constând în aceea că identitatea europeană este resimţită doar ca una geografică, nu ca şi identitate culturală. Ca urmare, în cazul extrem, unificarea europeană ajunge să fie concepută ca asociere de naţionalisme, practic greu de conciliat, mai curând decât ca şi construcţie a unei comunităţi umane caracterizate de împărtăşirea în comun a unor idealuri.
Putem găsi, în definitiv, un numitor comun al acestor tipuri de criză?
Cred că Husserl, care ne-a lăsat tentaţia de a gândi unitar crizele (vezi Edmund Husserl, Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie, 1939), avea dreptate să vadă în criza europeană, de care s-a ocupat, în fond o criză a înţelegerii raţiunii. Aceasta nu mai este înţeleasă ca şi călăuză a conduitei oamenilor, aptă să confere sens vieţii, ci este redusă la un simplu instrument pentru a rezolva probleme de supravieţuire, eventual de putere.
Husserl credea, însă, că putem ţine piept crizei şi o putem chiar depăşi printr-o anamneză: anamneză a originii şi a sensului ştiinţei moderne. El opera pe un plan foarte ridicat de generalitate şi oferea o soluţie în consecinţă, care are nevoie de operaţionalizări suficiente pentru a putea fi pusă în aplicare.
Iar cu operaţionalizări suficiente venim pe tărâmul pe care se desfăşoară criza începută în 2008. Nu mai este vorba, în criza începută în 2008, de o singură criză: criza financiară a pus în mişcare o criză economică, care a declanşat, deja, în unele ţări, criza politică, de acum nefiind excluse crize precum “criza energetică” şi prefigurându-se în mod limpede “criza ontologică”. Rămân probabile şi alte crize.
Aceste crize, totuşi, diferite, prin natura lor şi prin mecanismele ce le evidenţiază, sunt inteligibile numai împreună, dar nu se lasă reduse una la cealaltă. Monismul, de orice fel (al finanţelor, al economiei, al energiei, al culturii, etc) nu dă rezultate atunci când se abordează lumi diferenţiate, precum sunt societăţile moderne din zilele noastre. Indispensabilă rămâne o abordare integrativă, care operează în orizontul întregului societăţii, dar fără a mai deriva (cauzal) o parte a acestuia din alta.
