Moscheea şi genunchiul

Moscheea şi genunchiul
Nu am încotro. Sunt silit să fac o legătură între o moschee şi genunchiul prim-ministrului. În ciuda faptului că nu obişnuiesc să mă leg de beteşugurile unui om. Dar, totuşi, sunt obligat să constat că de la genunchi ni se trage marea moschee. Cea mai mare din Europa.

Comunitatea musulmană din România, faţă de care avem, cum este şi firesc, tot respectul, şi împreună cu care am convieţuit în bune condiţii, numără în total sub 100.000 de persoane. Asta dincolo de datele recensământului care indică o cifră mai mică. Dintre aceştia, în Bucureşti, trăiesc sub 10.000. Musulmanii, pentru a-şi putea practică cultul religios, dispun de un mare număr de moschei, atât în Dobrogea, cât şi în Bucureşti. Sunt mai numeroase decât este necesar.  
 
Ca dovadă, în multe moschei numărul credincioşilor este alarmant de mic. Mai mult chiar, există şi moschei neautorizate. Şi nerecunoscute de către propria ierarhie religioasă. Şi, în aceste condiţii, Guvernul României ia o decizie absolut halucinantă. Autorizează, printr-o hotărâre luată în Executiv, construcţia celei mai mari moschei din Europa şi îi alocă, în nordul capitalului, în zona Parcului Expoziţional, o suprafaţă de teren, nu mai puţin de 11.000 mp. Oare ce se întâmplă?
 
Un lucru devine suspect atunci când, în mod vădit, este pretins sau asumat, dar, cu certitudine, nu este necesar. Cred că nimeni în această ţară şi nici măcar vreun musulman nu trăieşte cu convingerea că, pentru practicarea unui cult religios, este indispensabilă construcţia unui lăcaş în care, pur şi simplu, nu pot fi adunaţi enoriaşii la capacitatea proiectată. 
 
Pe bună dreptate s-a spus că dacă, prin absurd, ar mai fi necesară o moschee, şi încă una care să fie cea mai mare din Europa, în niciun caz amplasarea acesteia nu ar trebui să fie fixată la Bucureşti, ci, eventual, undeva în Dobrogea, acolo unde există o concentrare mai semnificativă a celor 70-80.000 de musulmani. Şi atunci, de ce dacă nu este nevoie, pur şi simplu pentru practicarea unui cult, Guvernul României a decis acest lucru? Dacă nu este nevoie, înseamnă că gestul în sine este suspect.
 
Hotărârea de Guvern este cel puţin suspectă, nu numai fiindcă  nu există în spatele ei o necesitate, nu numai fiindcă dacă ar există aşa ceva ar fi fost obligatoriu că opinia publică să primească explicaţii, dar da de bănuit, mai ales, fiindcă decizia 
s-a luat cumva pe sub masă. Fără niciun fel de dezbatere prealabilă. O dezbatere publică. Care este indispensabilă atunci când ne referim la un obiectiv care, eventual, este de interes public. Să ne amintim că dezbaterile legate de Catedrala Neamului, o construcţie destinată cultului ortodox, din care fac parte românii într-o majoritate covârşitoare, au durat ani de zile. Şi încă mai durează. Nu pot să nu fac o legătură între moschee, cea mai mare din Europa, şi genunchiul accidentat al prim-ministrului. 
 
Un genunchi care nu a putut fi, după cum s-a văzut, operat niciunde în altă parte, decât la Istanbul. Via Baku. Şi tot de la Istanbul, iar nu de la comunitatea musulmană din România, a venit neobişnuită solicitare privind construirea la Bucureşti a unei moschei, cea mai mare din Europa, pentru care nu există şi nu sunt semne că vor există în viitor suficienţi drept credincioşi.  Iar legat de acest proiect, mai există două detalii. Primul este că, în mărinimia să, Guvernul României a cedat, gratuit, la simplă solicitare a preşedintelui Erdogan, o mare suprafaţă de teren în zona imobiliară cea mai scumpă a capitalei. 
 
Lucrurile sunt aşa făcute încât o persoană obişnuită ar putea să se gândească că genunchiul prim-ministrului a devenit unul dintre obiectele de mare preţ din patrimoniul României, ajungând să coste milioane de euro. Dincolo însă de legătură dintre moschee şi genunchi, apar o serie de întrebări cât se poate de serioase legate de a doua ipostază a proiectului, şi anume că, tot acolo, se intenţionează construirea unui mare centru, tot cel mai mare din Europa, de pregătire religioasă a tinerilor musulmani. 
 
Pentru care, din nou, nu există clienţi şi nici nu ştim să se fi preconizat vreun pod aerian care să aducă în capitală României mii de musulmani. Şi dacă tot există asemenea nedumeriri şi asemenea întrebări despre o faptă săvârşită de Guvern, la cererea prim-ministrului, şi care nu răspunde niciunei necesităţi, atunci mai apare o întrebare simplă. De ce Serviciul Român de Informaţii nu a ştiut nimic?

Şi dacă cumva a ştiut, de ce nu l-a informat pe preşedintele României? Pentru că îmi este imposibil să îmi imaginez că dacă domnul Klaus Iohannis ar fi fost pus în tema, el nu ar fi sesizat, dacă nu ridicolul, măcar ciudăţenia acestui proiect. Şi dacă nu cumva ciudăţenia, atunci poate pericolul pe care el l-ar putea prezenţa pentru siguranţa naţională a statului.

Comenteaza