Scurtă lecţie de istorie pentru smeriţii din taxi. A IV-a Romă, Iorga, Brătianu și Catedrala Mântuirii Neamului. Și-un verset din Cioran

Deasupra grijii însă, a temerilor și a smereniei, a ipocriziei, răutății și prostiei e Adevărul. Iar acesta e numai unul în sensibila chestiune a ridicării Catedralei Mântuirii Neamului. Realitatea e confirmată de documente și fapte indubitabile. Toate aceste mărturii stabilesc că în chestiunea Catedralei avem de a face cu o decizie de stat, care a servit interesul național al României Mari, într-un moment conjunctural deosebit de prielnic pentru proiecțiile de putere regională și europeană ale României Mari. Vi se pare o frază popoasă și goală de conținut? Nici vorbă! Raționamentul politico-statal de ridicare a unui măreț edificiu de cult ortodox la București a fost în fapt un calcul rece de putere și de realism politic al marelui om de stat Ion I.C. Brătianu, care a fost susținut de regele Ferdinad Întregitorul. Proiecția de putere, planul politico-statal, a fost ca Bucureștiul să devină a IV-a Romă, după prăbușirea ortodoxiei ruse în cataclismul tiraniei bolșevice.

La nivel idee planul se baza pe teza lui Nicolae Iorga, cel care a vorbit despre moștenirea Romei apostolice transmise Bizanțului după cucerirea capitalei creștinismului de către migratori. Aceasta a fost a II-a Romă. După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor, capitala creștinismului răsăritean s-a mutat la Kiev și apoi la Moscova, a III-a Romă devenind Rusia. E de notorietate faptul că țari ruși se considerau moștenitorii basileiilor bizantini și în numele acestei continuități marea putere de la Răsărit a vizat timp de secole să ajungă la Mediterana și să recucerească Bizanțul. Odată cu înstăpânirea comunismului ateu și prigonitor la Moscova, ortodoxismul european a rămas fără capitală și fără un simbol. Dar, între timp venise vremea României, după un mileniu de adormire, vorba lui Cioran. Marele om de stat român și premier al țării, Ion I.C. Brătianu, a realizat imediat contextul favorabil pentru ca Bucureștiul să devină a IV-a Romă. Însă nu era simplu deloc, în condițiile în care România Mare era singura țară ortodoxă care nu avea patriarhie la 1924, deși era a șaptea putere a Europei, iar Biserica ortodoxă română avea, de facto, statutul de cea mai mare și mai importantă biserică a ortodoxiei europene (cu excepția celei ruse, care era în afara concertului european). Prestigiul României Mari era afectat de această stare de inferioritate față de micuțele Grecia și Serbia. Iată de ce oamenii noștri de stat n-au mai putut tolera intolerabilul și-au trecut la acțiune. Să ne reamintim faptele! La începutul lunii decembrie 1924, guvernul a luat decizia politică de a se înființa Patriarhia României. Premierul Ion I.C. Brătianu argumenta în ședința de guvern decizia prin „superioritatea numerică și morală a Bisericii ortodoxe române față de celelalte biserici ortodoxe străine, de rolul mai mare decât al tuturor patriarhatelor împreună, pe care Biserica noastră l-a avut în trecut, timp de secole, ca apărătoare și protectoare a creștinismului în Orient și, nu la urmă, de prestigiul politic de care se bucură statul român în rândul celorlalte state ortodoxe, prestigiu ce trebuia să și-l păstreze și prin poziția bisericii sale." Conjunctura din lumea ortodoxă era favorabilă interesului național. Guvernul turc tocmai îl arestase, la început de februarie 1925, pe patriarhul ecumenic Constantin și-l expulza din Constantinopol.

Ortodoxia europeană era în criză și-n haos, în vreme ce Bucureștiul era de facto cea de-a IV-a Romă. Putea să preia rolul de lider al ortodoxiei. În salutul pe care i-l aduce în Parlament, în 1 noiembrie 1925, după întronarea ca Patriarh al României a lui Miron Cristea, premierul Brătianu transmite lumii mesajul de putere și viziunea sa privind rolul Bisericii ortodoxe române: „în noua situație a statului român trebuia să apară deopotrivă noua situație a bisericii majorității neamului românesc." Însă Bisericii îi trebuia și un edificiu pe măsură, care să simbolizeze noul său statut de lider al ortodoxiei europene. Inginerul politic Brătianu a acționat rapid. La câteva zile după întronarea patriarhului, în 5 noiembrie 1925, în ședință de guvern, se aproba proiectul de lege propus de profesorul Alexandru Lapedatu, ministru al Cultelor, privind alocarea sumei de 3.000.000 lei pentru întocmirea planurilor urbanistice și arhitecturale necesare construirii Catedralei Mântuirii Neamului. În același timp, premierul solicita oficial primăriei Bucureștilor, prin ministerul cultelor, să pună la dispoziția bisericii terenul necesar pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Ce-a urmat apoi a fost un efort și-o perseverență de aproape 90 de ani... a Bisericii ortodoxe în a-și vedea ridicat edificiul așa cum l-a dorit întâiul patriarh român, Miron Cristea. Și nu numai el. Să ni-l amintim pe Emil Cioran, cu a sa zguduitoare rostire din Schimbarea la față a României. „Făcut-am multe bisericuţe în trecutul nostru, toate triste şi mici. Improvizaţii de credinţă (...),locaşuri minore şi amărâte ale dezerţiunii din lume şi nicio construcţie monumentală care să intensifice un sentiment de viaţă."

Așadar, ridicarea Catedralei a fost rezultatul unui interes de putere al statului român întregit. Că astăzi discuția s-a mutat în plan ideologic și propagandistic e altă afacere, cu alte mize și alte interese. Faptul îmbucurător, în această maree neagră de discordie națională, este că 33 de români smeriți și inițiați sunt la curent cu gusturile lui Dumnezeu, care - din ce zic ei - acum preferă spațiile mici și pune preț mare pe lemn. Mno! Ca de fiecare dată, noi români suntem în urma trendurilor și a evoluțiilor europene. Ce să facem, dacă întârzierea noastră istorică are cel puțin 60 de ai și ne-au rămas chestiuni mari nerezolvate. Le bifăm cum putem.