Eu, supremul

Nu au fost necesare decât două zile în care primarul Sibiului, dl Klaus Johannis, a avut ocazia, de câteva ori, să vorbească prin intermediul televiziunilor către cei care aşteptau să-l cunoască şi, deodată, poate pentru prima dată în anii aceştia de viaţă schimonosită, românul a văzut şi a auzit un exemplu de normalitate politică.

Pentru prima dată în aceşti aproape douăzeci de ani pe ecranele televizoarelor, România a putut constata că adevărata normalitate (nu cea clamată de politicieni!), arată simplu, modest şi este înfăţişată sobru, la obiect şi în cuvinte puţine. Aproape că nu ne mai aduceam aminte cun arată normalitatea, cum arată concizia, seriozitatea, decenţa. Am învăţat în tot acest timp să luăm drept normalitate toate schimonoselile, fandoseala, nesimţirea, mitocănia grosieră, populismul deşănţat, minciuna, ticăloşia manifestă drept calităţi de “animal politic”. Ne-am dat seama acum, la doar câteva zile de când dl Johannis a fost propus, printr-o minune, pentru funcţia de premier al României că suntem foarte aproape de un “moment istoric” extrem de favorabil, unul din acelea cu care o naţiune se întâlneşte, poate, o dată la 100 de ani.

 

De obicei, noi, românii, am ratat majoritatea acestor “momente”, mai ales din cauza unor oameni fără viziune şi fără scrupule: a intra în pozitivul istoriei însemna, în primul rând, ca aceştia să fie aruncaţi primii de la putere şi privilegii. Aşa s-a întâmplat şi în Decembrie 1989, aşa s-a întâmplat la câţiva ani după, odată cu venirea la preşedinţie a dlui Emil Constantinescu. Ocazii irosite. O mână de ticăloşi a ucis “momentele” istorice ale României pentru simplul fapt că ei, grupurile lor, familiile lor îşi pierdeau privilegiile şi puterea. Aşa că au ales să sacrifice ţara. Această nenorocire perpetuă a fost şi este şi acum posibilă, mai ales pentru că noi, românii, pur şi simplu, nu avem memorie.

 

Dar şi aşa, cu această gravă “boală”, cred că o bună parte a “celor mulţi”  îşi aduce aminte  de ideea, extrem de prezentă în analizele care se făceau atunci, imediat după căderea lui Ceauşescu, potrivit căreia acesta n-ar fi căzut, ci ar fi putut s-o ducă mult şi bine în fruntea PCR şi a României Socialiste, dacă şi-ar fi dat seama la timp cât de puţine drepturi şi libertăţi îi trebuie românului să poată fi ţinut “de bunăvoie” sub dictatură.

 

“Dacă românul ar fi avut program mai mare de două ore la televizor, ceva mâncare şi băutură în Alimentara, dreptul de a avea paşaport şi încă ceva, pe ici, pe colo, Ceauşescu ar fi putut conduce şi azi România”. Aşa se spunea şi cred că era adevărul în starea lui cea mai pură. Poate e momentul să reanalizăm această idee. Poate că e momentul, dacă tot nu suntem în stare să simţim “momentele” propriei noastre deveniri, să ne retragem din istorie, să trăim fără prea multe drepturi, fără prea multă democraţie.

 

Ce ne trebuie nouă Parlament, Curte Constituţională, Partide, ş.a.m.d.? Poate că avem nevoie de un dictator simpatic, popular, care să ne semene. Să danseze sârba pe la sărbători, să ne explice Constituţia şi să ne conducă prin decrete. Şi nu cred că e greu să ne întoarcem la aceasta. Suntem în cel mai prielnic moment pentru acest pas. Avem deja partidul unic, avem “conducătorul iubit”, avem chiar şi intelectualii puterii, care s-au autodeclarat deja, de ceva timp, “elita ţării”.

 

Nu ne mai rămâne decât să scriem cu mare curaj “printre rânduri”, cât vom mai fi liberi şi vom mai avea unde, apoi să ne ascundem în casă şi să citim “Eu, supremul” de Augusto Roa Bastos.