Deja în perioada interbelică, analize engleze dădeau administrația din țară ca una dintre cele mai corupte. Dacă arunci o privire în cărți de imagologie, observi că impresiile erau rareori flatante. Iar ceea ce semnala un istoric simpatetic cu românii, Hugh Seton-Watson (Eastern Europe between the wars, 1918-1941, 1945), este emblematic: „Toate trăsăturile menţionate... - mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor funcției și al zâmbetului regal - au existat în România în grad proeminent. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă... ".
Din nefericire, diagnoza nu se putea contrazice. Răspândirea oportunismului de inspirație ciocoiască printre cei care conduc, inclusiv intelectuali, nu a fost oarecare pe aceste meleaguri. Dar stăm acum altfel? Se vede bine că meteahna are doar exprimări noi.
Cam de zece ani, unii trăiesc din defăimarea celor care au altă concepție, aranjând articole și opinii false în exterior. Din nici o țară actuală nu s-au finanțat organizat malformări atât de josnice. Iar spectacolul penibil oferit recent de un grup de "luptători anticorupție" la Parlamentul European, care recurg la măsluiri pentru a-i stigmatiza pe aceia care încearcă să schimbe legal o legislație anacronică, este grăitor. Un radicalism iresponsabil este iarăși dispus la orice.
Această țară poate avea și are multe probleme. Dar cei care se pretind - cum se spune, cu un termen folosit azi doar la Carpați - "oameni de cultură", ar fi trebuit să stăpânească între timp cunoștințe despre societate și să se fi obișnuit cu diferența de abordări. Aceasta mai ales că discuția despre corupție în România este ea însăși coruptă de inși localizabili, la capătul unor erori.
După ce, în decembrie 1999, România a fost invitată oficial să adere la Uniunea Europeană, i s-a pus în față oglinda corupției, care proliferase, desigur. Nu doar pe aceste meleaguri era corupție, dar aici părea mai multă. S-au comis apoi erori care au redus viața publică la perorații pe temă și au marginalizat țara, cu mari costuri.
Prima eroare a constat în aceea că, în loc să se examineze cauzele corupției, s-a improvizat. S-au adoptat prea puține legi capabile să împiedice corupția, dar s-a recurs la măciuca "justiției" și la răfuieli. Efectivul de capete căzute a devenit criteriu, adesea vizați fiind cei care aveau altă părere. Degradarea a înaintat până acolo încât opoziția la guvernul de astăzi, lipsită de idei și de personalități, pare mai preocupată să-și vadă încarcerați contracandidații, decât să lărgească libertățile. Aplaudarea oarbă a cătușelor a devenit linie de partid.
A doua eroare a fost încurajarea confuziei valorilor, decidenții sperând că aceasta îi va lovi pe alții. Ea a coagulat un curent alcătuit din persoane fără merite în viața obștilor dar vindicative, care iau în deșert parole proeuropene și găsesc în anticorupție șansa parvenirii. Ca orice curent care se opune, și acesta atrage naivi, care trăiesc poate sincer iluzia că miza ar fi lupta cu corupția. Ei nu observă deocamdată că, paradoxal, corupția s-a lățit și are profitori tocmai printre cei care îi scot pe străzi.
Curentul a fost folosit apoi copios pentru a sprijini desfigurarea prevederilor Constituției (1992). S-au creat entități paralele cu statul, procurorii au fost proclamați magistrați, precum în regimuri de tristă amintire, magistrații au fost incluși în "câmpul tactic" al serviciilor secrete, tripartiția puterilor a fost subminată, democratizarea a fost stopată cu "mișcări de stradă" având resorturi obscure. Iar peste toate, s-a reluat formula folosită de dictaturile anilor treizeci, a "șefului de stat". Aceasta din urmă, în pofida Constituției, care nu prevede nici monarh, nici regim prezidențial, decum "șef de stat"! Refuzat pretutindeni, juristul exaltat al "mișcărilor" de stradă ale anilor treizeci, Carl Schmitt (Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, 1933-1934), și-ar putea regăsi tezele, ostile instituțiilor democratice, aplicate într-o țară sărăcită de impostură și nepricepere!
A treia eroare este aceea că, în locul preocupării pentru realitate, a intrat obsesia a ceea ce se reține în rapoarte cu pretenții de autoritate internațională. Desigur, este un avantaj când cineva îți spune un adevăr peste care, poate, ai trecut prea ușor. Conlucrarea internațională aduce, firește, beneficii. Numai că rapoartele în discuție s-au făcut tot mai mult la București, de către concetățeni care folosesc anticorupția în scopuri dubioase.
A patra eroare este acceptarea unei politici externe acefale, oarecum în bătaia vântului. Aceasta face ca funcționari de mâna a treia, aflați în trecere, să fie luați drept voci autorizate, iar evaluările lor, pe care nimeni nu le verifică, să devină repere. Situație din care se iese mai nou prin politică externă de excursii și de rezolvări imaginare!
Realitatea nu este, desigur, idilică. România are corupție în mai multe locuri decât se discută. Dar asta nu dă dreptul cuiva să se pretindă "campion" al anticorupției cât timp nu face decât să-i arate cu degetul pe cei pe care cetățenii îi votează la alegeri. De altfel, cum faptele atestă, campionii luptei cu "corupții" și "penalii" sunt corupți și penali mai avan decât alții.
România are, totuși, și altceva de etalat, chiar dacă în urma luptei anticorupție, diletant cum se duce, tot mai puține rămân în picioare. Acum un deceniu, se mai putea vorbi de pregătirea aparte din țară. Azi, se acuză că forța de muncă nu are calificarea presupusă de un randament ridicat. Se mai putea vorbi de firme proprii atrăgătoare. Între timp, multe au fost devalizate. Se mai vorbește de o natură prezervată miraculos, dar cât mai rezistă ea?
Pentru cineva cu capul pe umeri, România are o agendă încărcată, în care lupta cu corupția este numai un fragment. Temele de importanță vitală sunt de fapt uitate.
Se observă cu ochiul liber că anticorupția nu reduce sărăcia. Ea nu înlătură oprimarea și umilirea cetățenilor - de la încălcarea brutală a demnității, la nedreptățile felului de "justiție" care s-a creat. Reducerea sărăciei și înlăturarea oprimării și umilirii rămân urgențe ale unei agende realiste.
Nu se pot contesta toate sentințele justiției, dar nici nu pot fi luate cu toptanul în brațe. Prea multe sunt erori grave, fiind de fapt lovituri aplicate rivalilor, din interes, din aranjamente oculte, sau pur și simplu din incultură. „Lucrul prost făcut" nu este în România actuală doar în infrastructură și politică, ci deopotrivă în justiție, în educație, la drept vorbind, în aproape orice domeniu.
În definitiv, de ce anticorupții, care pretind că sunt integri, pun în discuție doar respectarea "justiției", nu și calea pe care s-a ajuns la sentințe, cum ar face orice cetățean onest? De ce nu-și asumă "campionii" anticorupției și cealaltă față a situației? De exemplu, nevoia stringentă a reindustrializării. Efectivul lucrătorilor din țară este relativ mic - tema ocupării este de departe esențială și ar trebui să fie prioritate.
De ce nu discută anticorupții regimul permis de Constituție? Ei tac complice în fața deturnării instituțiilor de la menirea lor. Ei tac când societatea este luată în captivitate de servicii secrete, încât instituțiile s-au umplut de "acoperiți". Se tace când notele 6 și 7 decid viața tuturor. Se vrea păstrarea șefilor instituțiilor de forță, când, în orice țară care se respectă, aceștia sunt schimbați periodic. Nu se observă că, așa cum arată indicatorii, în ultimii ani, performanțele sunt în cădere și că, sub autoflatări, propagandă liricoidă și titluri pompoase, nu se află de fapt mare lucru. Se ocolește adevărul că revenirea la democrație este singura cale de a oxigena venele obosite de abuzuri ale organismului social.
Chiar dacă politica este în centrul democrațiilor, nu totul este politică, cum cred noii culturnici. Un dram de umanitate subzistă, totuși. Respectul celuilalt și discuția argumentativă sunt urmarea. Iar creștinismul, cu care se bat în piept „campionii" menționați - dacă nu cumva este doar pentru televizare - ar trebui să-i îndemne măcar la decență.
