Caut partener (emo) pentru sinucidere

Cu siguranţă aţi aflat deja de la programele de ştiri, sau de prin ziare despre tânărul român din localitatea Avrig care a hotărât să se sinucidă “în parteneriat” cu o “prietenă” din Serbia, cunoscută pe internet.

Dacă despicăm puţin firul, vom putea vedea că ceea ce s-a întâmplat între şi cu cei doi, nu mai reprezintă, - cel puţin în momentul actual -, o curiozitate. Mai întâi, dacă e să fim foarte cinstiţi cu noi înşine, trebuie să remarcăm că familia, ca instituţie de bază în ceea ce priveşte educaţia copiilor/tinerilor, nu mai constituie decât în prea mică măsură un factor esenţial. Dar până să ne ocupăm de familie şi de genul de educaţie pe care aceasta o (mai) poate da unor tineri, trebuie remarcat un fapt care, de obicei, scapă sau este evitat de majoritatea celor care analizează astfel de probleme. Este vorba despre momentul din istoria personală a fiecărui tânăr, în care acesta se hotărăşte să facă pasul spre o familie şi, imediat apoi, alegerea momentului când cei doi, reuniţi sub forma unei “minicooperative”, decid să aducă pe lume un copil.

 

Dacă priviţi cu atenţie la sfârşit de săptămână alaiurile de maşini de nuntă de un kitsch înspăimântător, care claxonează mitocăneşte, ca şi când şi-ar trăi ultima zi pe pământ, veţi vedea coborând din ele perechi de tineri care par să fi coborât dintr-o realitate paralelă. Imaturi, cu feţe de băieţei şi fetiţe fără nici o umbră de experienţă de viaţă, cuprinşi de o fericire împrumutată din telenovele. Ce experienţe şi ce calităţi universal umane se pun alături la aceste căsătorii ale copiilor care doar biologic, şi nu asumat vor procrea în următoarele luni? Ce fel de părinţi vor putea fi aceşti copii teribili care ies destul de greu dintr-o adolescenţă marcată de experienţe false şi nu în totalitate înţelese?

 

Ce pot spune ei copiilor lor despre valorile şi modelele universale şi despre valorile fundamentale ale existenţei pe această lume? Şi cum ar putea gândi un astfel de copil, fiu/fiică al/a unui “părinte-copil”, decât în termeni de teamă şi dezamăgire în faţa unui adevăr zguduitor, şi anume, acela de a se găsi singur, neprotejat şi speriat în faţa unei lumi rapace şi plină de pericole? Cum altfel ar putea reacţiona un copil total neocrotit de nişte părinţi inconştienţi în faţa marilor probleme ale existenţei? îl înţeleg pe tânărul care a încercat (din fericire, fără succes!) să se sinucidă şi îi înţeleg singurătatea strigătoare la cer. Fiindcă era atât de singur, atât de izolat, încât nu a găsit decât cu ajutorul internetului un partener care să-l însoţească măcar în ultima lui călătorie.

 

Vă puteţi imagina ce imens hău se crease în jurul lui dacă n-a avut cui să încredinţeze acest gând îngrozitor. Se spune că sinucigaşii caută un amănunt, caută unul dintre oamenii apropiaţi, pe care îl informează asupra intenţiilor sale, cu speranţa că acestea îl vor opri să facă gestul final. Tânărul nostru salvat la Sinaia n-a avut pe nimeni aproape ca să facă asta. Scriu aceste rânduri cu certitudinea că această situaţie, cel puţin acum, când lucrurile stau aşa cum stau în România, este greu să se schimbe în bine. Constat că responsabilitatea celor care aduc pe lume copii este din ce în ce mai precară.

 

Din păcate, nici nu ştiu ce s-ar putea face în acest sens şi cine poate fi implicat în acoperirea pozitivă a acestei situaţii care se complică pe zi ce trece. Suntem prea ocupaţi cu cine câştigă alegerile, cu cine câştigă un loc în parlament, sau dacă trece ori nu moţiunea de cenzură. Investim prea mult în politica făcută de oameni mici şi perverşi, când oamenii se prăbuşesc în propria lor deznădejde. Oare, vom mai tresări când vom vedea, în curând, la “mica publicitate” anunţuri de felul:” Tânăr de 19 ani, caut parteneră, eventual emo, pentru sinucidere”?