Faptul că acum două zile am avut, prin eforturile şi amabilitatea dlui doctor Matei Miko, posibilitatea de a găzdui, ca urbe, un eveniment de talia “Marelui Bal al Operei”, asta nu înseamnă altceva decât confirmarea unui fapt de mult aşteptat-”a doua capitală a ţării”: o mândră “adunare” a elitelor acestui oraş. Spun “mult aşteptat”, fiindcă între aşteptare şi realitate este întotdeauna un mare decalaj. Atunci, după 1989, când lumea a sperat într-un fel de “minune regenerativă”, o renaştere din propria cenuşă a unor elite care ar fi trebuit, în planul aşteptării, să genereze continuarea unui discurs spiritual pierdut o dată cu primii ani ai unui comunism sufocant.
Toţi aceia care au gândit astfel aşteptau, de fapt, ca prin elitele societăţii, tocmai prin acelea de la care se spera continuarea unui discurs spiritual, cultural, să se producă miracolul posibilităţii unei autocritici, a unei severe analize de sine, exemplară pentru societate, iar prin aceasta, evident, să se obţină o îmbunătăţire progresivă a societăţii. Iată că acest “efort” a durat mai mult decât ne-am fi aşteptat: i-au trebuit aproape douăzeci de ani Clujului pentru a “exploda” cu un eveniment unic în România, care să adune laolaltă elitele unui oraş ce, orice s-ar spune, a avut, cel puţin în ultimii ani, o evoluţie impresionantă, atât pe planul economiei, cât şi pe cel al culturii.
Faptul că “Marele Bal al Operei” a ajuns la o ediţie considerată cea mai reuşită se datorează, în fapt, unui mare entuziast, dl. Matei Miko, dar şi tuturor acelora care, de-a lungul anilor, au avut încredere în acest proiect. Dacă am avea curaj să spunem adevărul, ar trebui să ne asumăm faptul că românii au intrat în NATO doar “mulţumită” pericolului terorismului islamic; au intrat în Uniunea Europeană doar pentru că Europa avea nevoie de alte pieţe şi resurse ieftine. Nu cred că exagerez, când spun că oraşul Cluj a intrat în lumea bună a Europei mai ales prin faptul că are, asemenea Vienei (fosta noastră capitală!), un “Mare Bal al Operei”.
Prezenţa la această manifestare de mare rafinament a multor personalităţi din Europa, alături de cele ale Clujului şi ale României, sunt sigur că fac infinit mai mult decât “şpriţurile europene” care se obişnuiesc la “renumitele” înfrăţiri între Cluj şi alte oraşe din Europa, activităţi mult trâmbiţate ale departamentelor de imagine din primărie.
în altă ordine de idei, e drept că oraşul nostru mai are multe de făcut pentru a fi conform, ca să spun aşa, cu nivelul pe care îl stabileşte, într-un sens, cultura lui. Avem performanţe în teatru, în artele plastice şi în literatură. (Chiar dacă marele critic literar “oficial”, valabil şi în comunism, şi după 1989, dl Manolescu, a “uitat” să-i considere scriitori, în recenta sa “Istorie a literaturii”, pe mulţi talentaţi slujitori ai condeiului din Cluj şi Ardeal!).
Avem un mare incubator de afaceri, avem la Cluj singura bancă din România, care se poate lăuda că deţine exclusiv capital românesc, “Banca Transilvania”, avem multimilionari cu ştaif şi “savoir vivre”. Poate, într-un viitor nu prea îndepărtat, vom avea şi o descentralizare şi o împărţire regională mai normală, înţelegând prin aceasta respectarea, în împărţirea teritoriului, a criteriului de necontestat pe care îl furnizează istoria. Şi, din fericire, avem, iată, un “Mare Bal al Operei”, unul dintre cele mai directe “fire” de legătură între Cluj şi Viena, între Cluj şi Europa.
