Industria constructiilor a fost terenul pe care criza actualã a izbucnit, dar s-a extins imediat. Spre satisfactia multor oameni, bãncile au invitat în ultimii ani, cu fervoare, clientii sã facã împrumuturi, în cea mai mare parte a cazurilor operând pe plan matematic. Economia realã îsi adãugase o componentã virtualã, de care s-a dovedit a fi dependentã; când aceasta n-a mai functionat, economia realã a început sã tremure.
Astãzi, nu doar piata constructiilor si-a redus deja proportiile, ci si alte piete: desfacerea de produse a devenit dificilã, creditele se acordã cu zgârcenie, actiunile firmelor la burse scad, initiativa economicã cunoaste paralizia. Deocamdatã, în pofida mãsurilor adoptate (începând cu aprobarea, de cãtre Congresul SUA, a injectiei de 700 miliarde de dolari în sustinerea bãncilor si companiilor), astfel de tendinte se pãstreazã. Nimeni nu poate prevedea sfârsitul crizei, chiar dacã se sperã cã acesta ar trebui sã intervinã în 1-2 ani.
Nimeni nu a putut arăta calea sigură pentru ieşirea din situaţie.înainte de orice discuţie este de lămurit în ce fel de criză s-a intrat. Răspunsul este că, dacă prin “criză” înţelegem situaţia în care un întreg (o economie, un organism, un sistem cognitiv, un sistem politic etc.) întâmpină dificultăţi care-i periclitează funcţionarea, atunci trăim o “criză financiară”. Sistemul financiar întâmpină astfel de dificultăţi.
“Criza financiară” nu mai este doar “criza virtualităţilor bazate pe matematică şi informatică”, cum se crede; criza este deja criză a creditului, a lichidităţilor etc. Reţinerea în a credita şi apoi ezitarea în a investi s-au răspândit aproape pretutindeni. Reducerea cumpărăturilor s-a produs simultan. Industrii întregi (mai spectaculos, industria automobilelor) îşi diminuează drastic vânzările, afectând imediat ocuparea forţei de muncă. Deja zeci de mii de angajaţi sunt pândiţi de primejdia concedierilor. Ne îndreptăm cu paşi repezi spre o “criză economică” – chiar dacă, în multe industrii, este o criză pe fondul supraproducţiei. Neputând să-şi mai valorifice suficient produsele pe piaţă, investitorii se retrag din iniţiative economice ale altor ţări, lăsând unele state, mai ales pe cele dependente de investiţii directe externe (între care şi România), într-o situaţie deloc roz. Ţările cu mai puţină industrie indigenă par să fie (cum a semnalat, deja, în octombrie 2008 „The Economist”) cele mai expuse la severitatea crizei.
O criză economică are totdeauna implicaţii politice. Nu este încă suficient de clar dacă actuala criză economică se datorează insuficientei reglementări a pieţei sau excesului de reglementări. Social-democraţii îmbrăţişează prima alternativă, liberalii pe a doua. Ipoteza mea este că o politică, anume neoliberalismul, aşezat pe un fel de darwinism social, îşi dovedeşte acum limitele şi că o nouă politică bazată pe piaţă, ca principal regulator economic, a devenit indispensabilă. Imaginarea şi conceptualizarea acestei politici au intrat la ordinea zilei (iar noua administraţie din SUA le-a şi asumat).
în orice caz, nu avem de a face cu o “criză a societăţii”, căci bazele societăţii moderne târzii – proprietate privată, economie de piaţă, pluralism politic, stat de drept, libertăţi şi drepturi fundamentale ale individului şi cetăţeanului – nu sunt puse în discuţie, nici atinse în vreun fel. în această societate se observă însă semnele erodării comportamentului condus de maxima “exploatează total clipa şi ocazia!”. “Societatea de consum” este din nou provocată să devină “societate a înţelepciunii”. Spus simplu, pare să fi intrat în criză un “model de dezvoltare” nutrit doar de interese pecuniare, care se cere acum complementat de anumite valori (disponibilitate, devotament, veracitate, solidaritate etc.).
Iar dacă avem o “criză a modelului de dezvoltare”, atunci se întrevede “criza ontologică”. Ar trebui poate ca, de acum, “riscul” să fie socotit parte a acţiunii, nu doar eventualitate neglijabilă din afara acesteia. “Vulnerabilitatea”, “hazardul”, “riscul” îşi cer recunoaşterea printre termenii cu care descriem lumea şi, mai ales, evoluţia acesteia.
Dacă ne concentrăm asupra ţării noastre, atunci trebuie observat că la cursul evocat al crizelor, se adaugă, din nefericire, două alte crize redutabile. Este vorba de o “criză a competenţei administrative”, care se observă de mai mulţi ani şi este semnalată, cu neutralitatea necesară, de experţi internaţionali (vezi, de pildă, „The Economist”, 23 octombrie 2008). Priceperea administrativă este în suferinţă de mulţi ani în România, ceea ce îngreunează mereu rezolvările de probleme. Este vorba, în acelaşi timp, de o “criză a formării profesionale”. Chiar pe fondul multiplicării diplomelor, pregătirea profesională, în foarte multe profesii, scade alarmant. Alan Greenspan (The Age of Turbulence, 2007) anticipa declinul calificării profesionale în Europa. La noi acest declin a început de câţiva ani – datorită stopării reformelor şi erorilor politicii educaţionale. Oricum, acest declin se simte mai devreme.
