Unii spun că sunt asemenea castelor notarilor, avocaţilor, executorilor judecătoreşti. Li se reproşează scriitorilor că nu mai sunt demult o breaslă, ci o castă cu reguli clare de intrare în ea. Ca nescriitor, cred că se exagerează mult, dar în toată povestea este şi un dram de adevăr.
Oricum, nu cunosc o lume mai dificilă decât a scriitorilor, pentru simplul fapt că toţi se cred... geniali, toţi sunt cei mai buni şi cei mai deştepţi. Constatările amare pe care mulţi le fac se datorează orgoliilor nemăsurate din breaslă. Or fi orgolii mai mari ca la ziarişti, medici, avocaţi, nu ştiu....
Dar analizarea celor două mari “capodopere”, istoriile literaturii ale lui Nicolae Manolescu şi Alex Ştefănescu şi, mai ales, reacţiile din jur m-au făcut să îmi dau seama de fracturile dure din lumea scriitorilor, de evidentele simpatii şi antipatii care animă breasla scriitoricească. Ca absolvent de facultate umanistă, pasionat mulţi ani de personalităţile intelectuale, grupate în jurul celebrei reviste 22, a revistelor de la Iaşi, Timişoara, sau a celor de la Cluj - Tribuna, Steaua, Echinox - am ajuns să le cunosc opera destul de bine, iar după 1989, datorită memoriilor, jurnalelor, mărturiilor publicate cu tona, să înţeleg şi traseul multora şi de ce au scris odată ceea ce au scris, în anumite momente.
Spun asta pentru că am observat, indignat, că un scriitor de talia lui Adrian Marino sau intelectuali fini şi de bun simţ ca Ioana M. Petrescu şi Liviu Petrescu nu au fost introduşi de Manolescu în volumul său “Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură” şi nici de Alex Ştefănescu în istoria sa. Primul măcar beneficiază, recuperator, de analize foarte bune în cartea lui Ştefănescu, "Istoria literaturii până în 2000". M-am bucurat să văd că, în 2005, Marino nu a fost uitat dar, în 2008, Manolescu a ales să nu îl pună în cartea lui titanică.
E timpul să trecem şi la cei mulţi, foarte mulţi scriitori, prozatori, poeţi, critici literari, care ar fi dorit ca cei doi mari critici să “îi pună în volum”. Ştiu, din proprie experienţă, cum fierbe breasla scriitorilor în privinţa celor două volume, cât sunt de supăraţi unii, majoritatea, că nu au intrat. Unii pot fi supăraţi, pe bune dreptate, alţii deloc. Imi pare rău, dar să faci parte dintr-o istorie de genul acesta chiar trebuie să fi scris ceva valabil, care să reziste peste timp. E drept, însă, că şi istoriile astea au parti pris-urile lor.
Oricum, cu o plachetă de versuleţe, un eseiaş scris neglijent la birt - loc preferat de mulţi care mânuiesc condeiul - o carte care stă de ani pe raft fără să trezească nici un interes nu se poate face performanţă. De foarte mulţi dintre scriitorii clujeni-ardeleni nu a auzit nimeni, iar, la citirea dicţionarului “Cuvinte”, al Uniunii Scriitorilor Cluj, care îi trece pe toţi în revistă, îţi dai seama rapid că majoritatea sunt iluştri necunoscuţi, cu opere incerte. Sunt, însă, şi inşi cu contribuţii foarte solide şi, tocmai de aceea, îmi pare rău că au fost uitaţi de cei doi critici. Când publici, în comunism, la mari edituri occidentale, iar apoi nu eşti recunoscut şi pus într-o astfel de cărţoaie, e normal să se observe şi să iasă scandal. Probabil că, în 2009, acesta va fi principalul scandal literar: volumul lui Manolescu şi cum ies din el intelectualii ardeleni. Pentru că e un scandal.
PS: Pe cei care nu cunosc dosarul îi invit să consulte ZIUA de CLUJ din 5 şi 9 ianuarie.
