Confucius

Existã o religie chinezã, alãturi de religiile consacrate ale lumii (iudaismul, creştinismul, islamul)?

 

Existã o ştiinţã chinezã, compatibilã cu cunoaşterea modelatã de ştiinţa galileo-newtonianã? în particular, existã o medicinã chinezã, alternativã la medicina bazatã pe biochimie, rãspânditã astãzi în lume? Aceste întrebãri nu sunt noi, dar rãmân fãrã rãspunsuri concludente. Ceea ce rãmâne însã sigur este faptul cã în cultura chinezã avem de a face cu o moştenire reflexivã originalã, care şi-a pãstrat contururile în cursul unei lungi istorii şi ne-a fost transmisã, în bunã mãsurã. China nu este astãzi nicidecum doar cea mai populatã ţarã a lumii, nici doar deţinãtoarea artei culinare celei mai rafinate şi nici numai cel mai mare producãtor al lumii; China este, se ştie, toate acestea, dar este şi ţara unei culturi intelectuale impunãtoare, o culturã care nu se lasã nicidecum închisã în muzeu, ci inspirã şi astãzi.

 

Este vorba, şi în cultura chinezã, de pluralitatea viziunilor, dar, cel puţin din perspectiva actualitãţii noastre, concepţia lui Confucius (elaboratã în secolul V î.Hr.) se înalţã ca un depozit de înţelepciune vie.

 

 Această concepţie pare să exprime cel mai bine încă insuficient cunoscutul mod chinez de înţelegere a lumii. Ştim, de asemenea, că în China s-a produs, în ultimele decenii, o deliberată „revizie culturală”, care a însemnat simultan reevaluarea propriei moşteniri culturale şi absorbţia culturii moderne, reprezentată mai ales de S.U.A. şi Europa. Chiar în contextul „reviziei culturale”, care a pus în mişcare vastele energii ale Chinei, concepţia lui Confucius devine reper.

 

în timp, în Europa au fost publicate multe cărţi despre Confucius. Generaţia mea a mai audiat prelegerile despre filosofia antică ale lui D. D. Roşca, care a atras atenţia asupra importanţei concepţiei gânditorului chinez, fără a pretinde că este specialist. Pentru europeni a stăruit însă mereu o barieră lingvistică: expresiile specifice ale limbii chineze sunt redate încă prea europenizat de către traducătorii europeni. în schimb, traducătorii chinezi în limbi de mare circulaţie, ai textelor chineze antice, sunt mai elocvenţi.

 

Am în vedere, de pildă, temeinica monografie a lui Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with Special Reference to Its Educational Implications (Foreign Language Press, Beijing, 1990) şi frumoasa ediţie bilingvă (chineză şi engleză) de sub titlul Analects of Confucius (Sinolingua, Beijing, 1994), pe care am găsit-o recent într-una din numeroasele librării internaţionale din Beijing. Sprijinindu-mă pe traducerea engleză, aş vrea să pun în lumină trei idei caracteristice concepţiei lui Confucius (aceasta şi în pregătirea apropiatei inaugurări a Institutului Confucius la Universitatea „Babeş-Bolyai”).

 

Dacă ne întoarcem în trecut, pentru a observa anticipările iniţiale ale marilor gânditori moderni care au conceput instituţiile statului pe o temelie morală – plecând de la Habermas, înapoi, spre Dewey, Jefferson, Kant, Vico – atunci ne putem opri la Confucius. Analectele sale, prin profunzimea lor, explică faptul că acest fondator al reflecţiei morale chineze a dat o concepţie ce a înfruntat cu succes două milenii şi jumătate de istorie.

 

Nu este aici spaţiul pentru largi şi amănunţite comparaţii. Este destul să preluăm câteva citate privind baza morală a statului. „Acela care îşi conduce statul pe o bază morală va fi susţinut de popor, tocmai cum steaua polară este înconjurată de toate celelalte stele” (p. 12). Confucius a sesizat cu claritate legătura dintre moralitate şi motivarea cetăţenilor. El a preţuit până la exaltare importanţa „virtuţilor” cetăţeneşti. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile ce provin din acordul lor” (p. 13). Ca temelie sigură a „virtuţilor”, Confucius a văzut „integritatea”:

 

 „Existenţa omului rezidă în integritatea sa. Un om lipsit de integritate poate exista doar prin norocul său” (p. 82). Autorul Analectelor a apăsat cât se poate de explicit pe diferenţa dintre „gentlemen” şi „omul mărunt (petty man)”: „Un gentleman este întotdeauna cu vederi largi, în vreme ce un om mărunt este mereu plin de anxietate” (p. 107) sau „gentlemanul uneşte în loc să conspire, omul mărunt conspiră în loc să unească” (p. 18). înainte, Confucius stabilea această diferenţă: „în timp ce gentlemanul preferă virtutea, omul mărunt preferă locul său nativ; în vreme ce gentlemanul preferă legea, omul mărunt îşi preferă interesul de sine” (p. 46), pentru ca apoi să o fixeze definitiv: „omul mărunt face tot ceea ce poate să îşi mascheze propriile erori” (p. 310).

 

Confucius a dat o concepţie asupra statului concentrată asupra bazei morale şi o concepţie asupra cetăţeanului care accentuează virtuţile. El a văzut în legi (pe care le-a numit „rituri”) realitatea de bază a statului şi a chemat la conceperea legilor din punctul de vedere al asigurării „armoniei”. „Promovând riturile, căutarea armoniei este cel mai valoros principiu” (p. 8) – transmitea Confucius discipolilor săi. Spre deosebire de contemporani ai săi, dar şi de unii dintre cei care ulterior vor juca un rol pe scena politică şi culturală a Chinei (în secolul al XX-lea Mao Tze-Tung, care a încercat reorganizarea viziunii chineze pe soclul „contradicţiei”), Confucius a aşezat viziunea sa pe baza „armoniei” şi a formulat-o pentru a înfrunta secolele. împrejurarea că astăzi confucianismul reprezintă „o înţelepciune specială, ce duce la prosperitate în cazul oamenilor de afaceri japonezi”, că se poate vorbi legitim, considerând China, Vietnamul, Coreea de Sud, Japonia, de „cercul cultural al confucianismului” – cum remarcă, pe drept, Xin Guanjie, de la Institutul de Filosofie din Beijing – confirmă în plus soliditatea acestei viziuni.