Ce nu-i pot ierta domnului Iliescu

După mai bine de două săptămâni în care spuma deontologilor s-a dat de ceasul morţii cu analize pe tema alegerilor şi formării noii coaliţii care a dat, până la urmă, guvernul d-lui Emil Boc, de ţi se făcea frică să mai bagi chiar şi radiatorul în priză, ca nu cumva vreun analist să nu apuce să sară dintre lamelele încinse şi să promită că se aruncă de pe vreun bloc, Crăciunul se lasă, iată, aşteptat...

Se lasă aşteptat cu o amplă “analiză” a aceloraşi deontologi, despre uluitoarele fapte de arme ale câtorva domni, care cu un vajnic patriotism şi avânt revoluţionar l-au gratulat pe fostul preşedinte Iliescu, (ales de români în acelaşi fel cu ceilalţi preşedinţi), cu o ploaie de ouă şi monede, ca semn al respectului şi recunoştinţei pe care i-o poartă.

 

Nefiind nici analist, nici scriitor, nici deontolog am să mă limitez să împărtăşesc celor care mai sunt interesaţi, de ce anume nu pot eu, ca om, să-l respect pe acest domn, care - întâmplător sau nu - s-a aflat, poate prea mulţi ani, la conducerea României. Nu voi emite judecăţi, deoarece o dată cu trecerea anilor am căpătat un alt înţeles al vorbelor Evangheliei după Luca, care spun că e bine să nu judeci pe alţii şi să fii în stare să ierţi aproapelui tău. Şi, oricum, sunt destui cei care nu trăiesc decât judecând pe alţii...

 

Am să mă limitez să spun doar că dacă acum zece ani credeam că dacă Ion Iliescu nu ar fi existat, politica şi politicienii noştri ar fi arătat altfel, subînţelegând prin aceasta că însăşi ţara ar fi avut altă imagine, în acest moment sunt aproape sigur că în absenţa acestuia politica şi politicienii noastră/noştri ar fi fost sensibil aceeaşi/aceiaşi. într-un fel sau altul, şi acum, după “genialul” vot uninominal, politicianul român îşi atestă originea şi se perpetuează, după cum se vede, tot de la modelul Iliescu.

 

Avea dreptate d-l Băsescu: marele blestem al ţării noastre este acela de a avea de ales cel puţin la vârf şi pentru mulţi ani de acum încolo, dintre comunişti.Faptul că aceştia poartă papion, gesticulează cu stilouri “Mont Blanc”, poartă ceasuri “Audemars Piguet” şi costume “Ermenegildo Zegna” este doar semnul bunăstării lor. Trăsăturile care îi deosebesc de mulţi dintre românii ne-politicieni sunt cele morale: nu îşi respectă cuvântul, sunt capabili de mojicii fără seamăn, îşi mint cu zâmbetul pe buze atât electoratul, cât şi pe cei apropiaţi şi confundă un grup de interese, mai ales cu propria gaşcă sau propria familie, etc. Am încetat deci să-l mai socotesc ţap ispăşitor pe dl. Iliescu pentru ceea ce înseamnă azi, în România, “clasa politică”.

 

 Iar în afară de vinovăţiile pe care istoria i le va stabili în legătură cu lovitura de stat din decembrie 1989, eu, personal, mai am doar un motiv pentru care nici acum şi cu siguranţă că niciodată nu voi putea să-l iert pe acest om. Şi anume, acela de a fi fost, alături de alţii, asemenea lui, cel care prin mijloace mizerabile a oprit un întreg popor să-şi iubească şi să-şi primească înapoi regele. Aş vrea să vă cer să vă amintiţi procedeele înimaginabile şi groteşti prin care dl. Iliescu l-a umilit ani de-a rândul pe Regele Mihai, singura figură luminoasă a existenţei recente a acestui popor îndobitocit, singurul capabil, cu lumina lui, să anuleze canalele urii răspândite în toate nivelele societăţii româneşti din ultimii cincizeci şi mai bine de ani.

 

 Nu voi putea niciodată să-i iert d-lui Iliescu faptul că a anulat atunci, cu bună ştiinţă, nu alegerea monarhiei ca o altă formă de guvernămâmt, ci poate chiar şansa renaşterii unei alte forme de sentiment al comuniunii, într-o Românie idiotizată timp de 45 de ani de un comunism atroce, prizonieri

într-o republică falsă, în care, cu excepţia a doi-trei oameni, NIMENI nu a avut curajul de a se răzvrăti.

 

 N-o să-i pot ierta d-lui Iliescu scuipatul pe care l-a aruncat pe obrazul acestui popor care ar fi putut să-şi amintească de timpurile în care monarhul era singurul din clasa conducătoare care se afla deasupra oricărei îndoieli atunci când se ştia că îşi iubeşte poporul şi nu era o exagerare când se ştia despre popor că îşi iubeşte suveranul. în rest, Doamne ajută şi Crăciun fericit tuturor!