Şi un peisaj dezolant, asortat la perfecţie cu situaţia de la Universitatea. Rămasă fără casă şi fără bani, echipa de suflet a clujenilor îşi trăieşte, poate, cele mai grele momente din istorie. Nici în 1940, când s-a refugiat la Sibiu, parcă nu a fost aşa de neagră perioada pentru “U”. Atunci, măcar avea jucători şi un oraş care s-a oferit drept gazdă pentru cinci ani. Acum, ce mai are?
Jucători, din ce în ce mai puţini. Până şi dintre cei care mai sunt legaţi de contracte, sunt unii care caută portiţe să plece. Sediu? încă puţin timp, pentru că evacuarea bate la uşă. Şi oricum, nişte încăperi închiriate, pe cale să rămână fără gaz şi curent, cu greu pot fi numite sediu. Bani? Răspunsul e din nou negativ. Acţionarul majoritar din ultimele luni va spune “pas” când va fi vorba să plătească la Consiliul Local aproape 3.000.000 de lei. Suporteri? Asta, da. A avut mereu şi asta nu se va schimba niciodată. Dar oraş? Mai are “U” un oraş în spate? Nu.
L-a pierdut odată cu ascensiunea CFR-ului spre culmile Europei. Şi atunci, ce se mai poate alege de un club care, pe când să sărbătorească 90 de ani, se gândeşte mai degrabă cum să supravieţuiască decât la planurile pentru următorii 90 de ani?
Salvarea lui “U” ar putea veni, în aceste momente extrem de triste, tocmai de unde nu se aşteaptă nimeni. De la cei care, ani la rând, au fost bănuiţi şi acuzaţi făţiş că fac orice doar să pună beţe în roate clubului: Emil Boc şi Alin Tişe. Fără să fiu un fan al celor doi, ba chiar dimpotrivă, mi-e extrem de clar că sunt, acum, singurii care pot pune umărul pentru readucerea corabiei “alb-negre” pe linia de plutire. Primul, ajuns prim-ministru, îşi poate răscumpăra greşeala făcută de clujeni atunci când şi-a călcat promisiunea de a nu “dezerta”. Al doilea, deocamdată doar “cel care a demolat stadionul” – titulatură pe care şi-o asumă – va căuta să scape cât mai repede de acest apelativ. Iar promisiunile sale, făcute ieri, când ultima rămăşiţă a stadionului “Ion Moina” a fost culcată la pământ, tocmai de acest lucru se leagă.
Trecut prin birourile Universităţii, Alin Tişe a trăit pe viu ce înseamnă să faci parte din familia “Şepcilor Roşii”. A văzut cum e să plăteşti o datorie, iar în următoarele cinci secunde să-ţi apară alte două facturi restante. A realizat, pe propria-i piele, cât rău i-a fost făcut acestui club de cei care, vremelnic, i-au condus destinele. A plecat însă înainte de a rezolva problemele de acolo. într-un loc, fireşte, mai “călduţ”, dar şi cu mai multe responsabilităţi. Printre care, şi stadionul “Ion Moina”.
Cel care, odată construit, va revigora şi Universitatea. Banii direcţionaţi “deştept” dinspre Palatul Victoria spre Cluj, iar mai apoi spre investiţia la noul stadion vor fi “colacul de salvare” de care are nevoie “U” şi întreaga mişcare sportivă din Cluj. Fără el, Boc şi Tişe pot să uite că atunci când au candidat pentru funcţiile de primar, respectiv preşedinte al Consiliului Judeţean, au bătut la pas, cu fularul alb-negru la gât, tribunele de pe “Ion Moina”. Vorbele lor, înghiţite pe nerăsuflate de unii, mai greu de alţii, iar de unii, deloc, vor avea valoare doar atunci când, în Parcul Central, va fi tăiată panglica la inaugurarea unui stadion modern. Şi nu a unui ansamblu de locuinţe sau a vreunui centru comercial. Până atunci, totul va fi minciună. Să fie, oare, chiar aşa de greu să îţi ţii promisiunile faţă de cei care ţi-au asigurat un loc în istoria oraşului, judeţului şi a ţării? Sper că nu.
