“Consecvenţa” de a se retrage exact în momentele- cheie ale vieţii politice la un politician precum dl. Stolojan nu mai este, probabil, pentru multă lume doar un accident.
Pentru cei care îl cunosc şi l-au urmărit, fără a-l îndrăgi sau desconsidera, d-l Stolojan nu a reprezentat decât modelul unui fost tehnocrat, labil şi slab pentru ocuparea unei funcţii extrem de importante în stat. Unii ar înclina să creadă că dl. Băsescu a calculat foarte bine aceste mişcări ale “marionetei”, folosindu-i până la ultimul vot cartea de vizită, lucru care, după cum s-a văzut, a dat rezultatele aşteptate. Oricum, în acest moment sunt sigur că absolut nimeni nu va mai crede vreodată în acest “premier salvator” pe nume Theodor Stolojan, (gesturile sale, pe care le putem numi cu uşurinţă “dragă Stolo 1” şi “dragă Stolo 2”), atitudinea sa nefiind altceva decât sentinţa de ieşire pe uşa din dos a politicii româneşti.
“Consecvenţa” d-lui Stolojan este un fapt care va putea fi studiat şi întors pe toate feţele, însă în afară de ipocrizia cu care se emit tot felul de scenarii în legătură cu depunerea de către acesta a mandatului de premier, nu putem să nu observăm imensa ipocrizie a politicienilor, dar şi a unor celebri analişti din societatea civilă la aflarea noului premier desemnat de locatarul de la Cotroceni, în persoana d-lui Emil Boc. Dacă d-lui Stolojan mai nimeni nu părea să-i reproşeze faptul că a făcut parte dintre cei care dirijau valuta lui Ceauşescu, că a confiscat, în cel mai pur stil comunist valuta din conturile privaţilor, participarea în afacerea “Megapower”, privatizarea M.D. Fratti – Sebeş Alba sau recenta implicare în “problemele” Alro Slatina, vestea că primarul Clujului, Emil Boc, va fi noul premier a stârnit cele mai răutăcioase comentarii.
Uriaşa frustrare a celor care şi-au văzut într-un fel sau altul planurile răsturnate au început să vocifereze împotriva clujeanului. Foarte puţini au fost dispuşi, din câte s-a văzut, să “observe” că d-l Boc - cel mai tânăr premier din istoria României - face parte din categoria tinerilor intelectuali formaţi în Ardeal; părea că pentru nimeni nu (mai) are importanţă că d-l Boc este jurist, doctor în Ştiinţe Politice, că demersul său de politician (cu toate câte i se pot reproşa în subordonarea, uneori exagerată, faţă de preşedinte) nu poate fi comparat cu al majorităţii “colegilor” săi, dar mai ales declaraţia d-sale, că îşi va alege pentru consiliere specialişti în finanţe, dar şi membri ai societăţii civile, un gest cu o mare greutate pentru cei care mai cred în aportul acestei categorii de cetăţeni la viaţa publică.
Am observat, de asemenea, crasa ipocrizie a acelora care se dădeau de ceasul morţii observând că dl. Boc nu-şi respectă angajamentul faţă de clujeni, acela de a nu renunţa la funcţia de primar al oraşului de pe Someş pentru o eventuală funcţie la Bucureşti, dar n-am auzit nici o voce care să spună că acelaşi primar al Clujului a reuşit să schimbe în bine faţa oraşului pe care l-a păstorit, conducând în acelaşi timp şi partidul Democrat. Şi n-am auzit pe nimeni să remarce faptul – esenţial - că politicianul Boc nu a fost niciodată implicat în vreo afacere oneroasă şi nici asociat unor nume pătate din propriul partid sau din altele, duşmane ori prietene.
Faptul că un ardelean de numai 43 de ani va scrie istoria României în următorii patru ani pare să-i nemulţumească pe mulţi. Urmează ani de criză, iar funcţia de premier în condiţiile unui guvern rezultat în urma negocierilor între cele două partide mari nu va fi un lucru uşor. Poate singurul auspiciu bun este faptul că UDMR, cu toate pretenţiile sale, de cele mai multe ori la limita legalităţii, a dispărut din prima linie a politicii. In rest, va sta în putinţa d-lui Emil Boc să facă dovada că succesul său de politician, precum şi cel de şef al administraţiei de la Primăria din Cluj, nu este o himeră.
