Domnii intelectuali au ales să tacă

Nu a fost deajuns că, aşa cum ne-am obişnuit, fără să mai pară ceva deosebit, am “înregistrat” din nou, ca de fiecare dată când au loc alegeri, imaginile unei Românii sluţite de dorinţa politicienilor de a ajunge în Parlament ori de a face guvernul.

 Nu a fost deajuns că am văzut iarăşi - pentru a câta oară? - circul imbecil al campaniei electorale, în care actorii au fost, deopotrivă, politicieni şi alegători într-o distribuţie croită, parcă, în laboratoarele nesimţirii. Nu ne-a fost deajuns că i-am văzut pe români folosindu-şi votul ca pe o marfă ieftină, demonstrând, astfel, că au ajuns acolo unde politica post-comuniştilor ajunşi la cârma ţării după 1989 i-a adus: în starea pură de milogi, semn elocvent al gradului de umilire a fiinţei naţionale la care s-a ajuns.

 

 A trebuit ca România, prin chiar preşedintele său, d-l Traian Băsescu, să insulte “public” - (aşa cum d-sale îi place să spună, poate prea des!) una din cele mai adevărate Conştiinţe ale acestui popor ajuns, acum, la stadiul de populaţie: Vasile Paraschiv. Preşedintele care a condamnat comunismul, cu mare pompă, cel care căina România acum patru ani pentru nenorocul de a fi nevoită să aleagă între doi foşti comunişti, acest “om providenţial”, omul cel mai iubit de marii intelectuali ai neamului, i-a interzis marelui disident Vasile Paraschiv să vorbească cinci minute.

 

Chemat la Cotroceni pentru a fi decorat alături de alţi mari intelectuali ai României, printre care Nicolae Manolescu, Radu Beligan, stele ale noii democraţii româneşti, omul care a îndurat chinurile Securităţii (bătăi, internări în spitale psihiatrice) timp de douăzeci şi doi de ani a refuzat decoraţia şi a dorit să-şi argumenteze acest refuz, dar lacheii de la Cotroceni i-au “tăiat” microfonul. Nu cred că argumentul d-lui Vasile Paraschiv era unul nou: o altă la fel de cunoscută disidentă româncă, d-na Doina Cornea, s-a exprimat nu de mult la adresa d-lui preşedinte, în cam aceiaşi termeni. Iar cetăţenii responsabili ai României, care îşi mai amintesc istoria recentă a ţării, ştiu exact ce reprezintă pentru memoria şi demnitatea neamului nostru puţinii disidenţi pe care i-am avut, dar şi ce reprezintă oamenii din categoria d-lui Băsescu.

 

Ce a fost însă de văzut şi, poate, ar merita analizat mai pe larg este felul cum au reacţionat “marii intelectuali” prezenţi pentru a fi, şi ei, decoraţi la Cotroceni. Cei care au “rezistat prin cultură” în timpul lui Ceauşescu, avându-l ca reprezentant chemat pentru decorare (şi) pe d-l Manolescu, celebru critic literar atât ieri, cât şi azi, au tăcut privind, probabil, amuzaţi cum celui care luptase la propriu cu fiara comunistă (nu ca ei, prin cultură!) i se pune pumnul în gură! Nici un protest, nici o luare de poziţie, nici o şoaptă, ca să nu mai vorbim despre vreo intervenţie pentru ca omul care şi-a asumat mare parte din laşitatea intelectualilor acestei ţări să poată vorbi. Domnii intelectuali au ales să tacă. Ba, mai mult, au considerat că gestul d-lui Băsescu merita aplaudat. Şi au aplaudat!

 

Mai este nevoie de vreo dovadă a calităţii majorităţii intelectualităţii româneşti? Ca şi în comunism, intelectualii au ales să se umilească în faţa puternicilor zilei: unii scriu osanale, alţii fac campanie electorală, laudă, se fac preş la picioarele câte unui politician. în schimb, au tot ce le trebuie, au posibilitatea de a judeca şi de a se transforma în conştiinţe publice, în judecători nemiloşi ai altora, care îl “deranjează” prin atitudinea lor pe “cel mai iubit politician”, pe care ei îl însoţesc în călătorii de plăcere cu aeronava prezidenţială. Ba chiar, la comandă, sunt dispuşi s-o înfiereze pe Doina Cornea, pe Paul Goma şi, probabil, în curând- pe Vasile Paraschiv. Intre timp, cărţile lor, pe care se bat oamenii în librării, vor lua premii, se vor traduce în toate limbile pământului, iar ei ne vor certa de pe ecranele televizoarelor şi ne vor spune în editorialele lor “curajoase” cu cine să votăm.

 

Nici în coşmarurile cele mai negre nu mă gândeam că o conştiinţă a acestui popor, din cele puţine care le-am avut, va putea fi jignită la aproape douăzeci de ani de la căderea comunismului chiar la Cotroceni, în locul acela unde s-a condamnat, oficial, comunismul. Şi nu credeam că este posibil ca sub ochii a zeci de “intelectuali” (e drept, deveniţi peste noapte luptători anticomunişti, abia după 1989!) lui Vasile Paraschiv i s-a băgat pumnul în gură şi nu a fost lăsat să vorbească. Pentru cine realizează adevărata semnificaţie a acestui gest, realitatea politică a zilelor noastre, cu “condamnarea” comunismului, democraţia, drepturile omului şi alte vorbe frumoase, nu este decât un praf în ochii unei Românii din ce în ce mai amărâte, în care nu mai lipseşte decât ca Doina Cornea şi Vasile Paraschiv să fie cercetaţi de DNA.