Cum se va salva presa româneascã?

Suntem - nu mai este nici un fel de îndoialã - în crizã. Toate sectoarele şi domeniile din economie au început sã fie afectate de aceastã nemiloasã situaţie, iar veştile despre cum ar putea arãta viitorul sunt, în mare parte, sumbre.

Faptul cã peste Ocean dezastrul este din ce în ce mai mare, cã în Europa Occidentalã specialiştii cautã cu asiduitate soluţii, nu este în mãsurã sã ne facã sã fim mai liniştiţi. în America, spre exemplu, dupã falimentul imobiliar, cel financiar-bancar şi cel din industria de maşini, a apãrut pe ordinea de zi, iatã, spectrul falimentului presei scrise. Ieri, mari grupuri media au anunţat disponibilizarea a mii de jurnalişti, reducerea cheltuielilor de redacţie şi închiderea unor ziare sau reviste. în Europa, unul din cele mai puternice grupuri media, grupul Ringier a comunicat în urma unei şedinţe de staff cam aceleaşi concluzii cu cei de peste Ocean. E clar cã anul viitor şi, poate mai mulţi ani de acum încolo, presa va avea de suportat constrângeri financiare greu de imaginat acum.

 

Cu toate aceste avertismente, venite din ţãri în care presa este înţeleasã şi aratã altfel decât la noi, presa din România nu pare sã aibã vreo temere. Ce stã la baza acestei siguranţe a  breslei, ce argumente neştiute (încã) îi fac pe cei ce folosesc cu un succes enorm pixul şi hârtia în folosul societãţii sã nu se cutremure la gândul confruntãrii cu gaura neagrã a crizei, e încã un mister. Negãsind nici un motiv destul de rezonabil pentru a explica acest fenomen, nu rãmâne decât varianta de a descoperi eventualele deosebiri între jurnaliştii “lor” şi “ai noştri” pentru a stabili, eventual, punctele tari ale unei prese care pare, cel puţin pânã acum, invincibilã. Mai întâi, trebuie remarcat un fapt care, din modestia binecunoscutã a jurnaliştilor români, riscã sã fie, la o astfel de judecatã, dat uitãrii: este vorba despre înaltul grad de culturã care defineşte jurnalistul autohton.

 

Apoi, mai trebuie remarcat cã ultimii ani de jurnalism românesc au creat mai multe categorii de condeieri: “deontologii”, “coadopruniştii” şi cei care “le ştiu pe toate, şi încã ceva în plus” – ca sã enumãr doar o parte din cei care vegheazã mereu ca presa, în ansamblul ei, sã nu-şi piardã echilibrul, profesionalismul şi savoarea. Inutil sã mai spunem cã majoritatea celor care compun aceste noi subcategorii ale jurnalismului românesc sunt, fãrã doar şi poate, geniali. Degeaba spun rãutãcioşii pe la colţuri cã n-ar putea sã fie genii, deoarece sunt totuşi imberbi, (ceea ce nu e totuşi ceva rãu!). Geniile au atras întotdeauna invidii. Iar ca sã fii genial, nu e nevoie sã fi lucrat mai mult de cinci-şase zile la un ziar, asta se ştie! Este o certitudine cã cei de peste Ocean şi din Europa, cu toatã tradiţia şi istoria în a face presã, printr-un joc al sorţii sunt în ingrata situaţie de a nu avea, pur şi simplu, aceste categorii de jurnalişti, care ar putea, cu siguranţã, sã atenueze sau chiar sã anuleze dezastrul care pluteşte în aer.

 

Câte o grupã din cei menţionaţi mai sus (ca sã nu-i mai pun la socotealã pe cei care sunt dispuşi şi pe bloguri la a spune cum se face aia, cum trebuie sã se facã cealaltã, mã rog, ştiţi şi Dvs., soluţii pentru toate, câte în lunã şi stele), la fiecare grup media de peste Ocean şi soluţiile vor apãrea de la sine. Nu vor mai fi concediaţi mii de jurnalişti, nu se vor “tãia” cheltuieli de redacţie şi totul va trece ca un vis urât. Aici, trebuie sã recunosc cã Europa a fost privilegiatã: trustul Ringier, care are şi o divizie româneascã, ar trebui sã nu se mai sperie degeaba. Soluţiile vor apãrea tocmai de la aceastã divizie, atât de cunoscutã în media scrisã din ţara noastrã. Probabil cã aceştia mai aşteaptã puţin, ţinând pe jar conducerea occidentalã, iar apoi, deodatã, vor veni cu soluţiile şi toatã lumea va fi fericitã. Iar dupã modelul lor, toatã presa scrisã de la noi nu va fi silitã sã facã nici o concediere, patronatele vor fi surprinse şi fericite sã afle reţeta acestora, cu ajutorul cãreia salariile vor creşte, timpul de muncã se va putea înjumãtãţi, cheltuielile de redacţie se vor putea dubla, iar calitatea muncii sau loialitatea nu va mai trebui sã fie un criteriu în valorizarea jurnalistului.

 

 Norocul nostru imens este acela cã reprezentanţii acestor nepreţuite categorii existã cu nemiluita în toatã presa, astfel cã fiecare redacţie va reuşi sã punã în aplicare aceste planuri (deocamdatã secrete!), nefiind nevoie ca geniile sã fie împrumutate pentru a-i “învãţa” pe patronii de ziare cum sã eficientizeze munca şi sã facã în ciudã celor de la The Times, Boston Globe, Washington Post sau de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, Die Welt, care în acest moment se dau de ceasul morţii de spaima recesiunii. De ce sã nu fim şi noi, românii, o datã, în Lumea asta, care ne “ceartã” tot timpul, un veritabil model? Nu putem face maşini, nu putem inventa calculatoare, afacerile care au reuşit în ţara noastrã sunt cele pe care “bãieţii deştepţi” le-au fãcut cu statul; de ce n-am rezolva mãcar aceastã problemã? Chiar!