Unde fugim de criză?

O societate ca a noastră funcţionează pe bază de vorbe. E nevoie să schimbi subiectul din când în când, iar în rest totul merge de la sine, ca tonomatul. Acum este la ordinea zilei să vorbim despre criză.

Ce-i drept, marele nostru Ion Luca, din Haimanale, o făcea cu mai mult har. Personajele lui vorbesc tot timpul despre criză, beau bere, se plâng, declamă, dar nimic nu se schimbă în viaţa lor.

 

Acum, auzim în fiecare zi câte ceva despre criză. Televiziunile încearcă să dea dinamism situaţiei, ne vorbesc despre sute de concediaţi, de viitori şomeri (cu zecile de mii), dar totul este dezminţit a doua zi. Vine dezastrul, ne omoară criza, se fac concedieri, o să fie foarte rău! O prietenă din străinătate, soţie de bancher, îmi spune că în Olanda, patria finanţelor, se iau măsuri dramatice de austeritate. Comunităţile, ţara şi familiile se reorganizează şi îşi reduc foarte mult costurile vieţii. Renunţă la lux, la excursii în ţări exotice. Se schimbă totul, nimeni nu aşteaptă să vadă ce va fi, nu aşteaptă să se anunţe oficial că a intrat criza.

La noi, criza este doar suportul pentru demagogie cotidiană, un subiect drag tuturor.

 

“Ziarul financiar” se întreabă cu ironie “Vine criza?”. Se fac tabele cu disponibilizări, dar greu se poate argumenta şomajul viitor. Oricum, avem cel mai mic şomaj din ultimii 18 ani, iar, în mare, şomajul e şomaj voluntar. Business Standard, ziar austriac, serios, ne spune hâtru, româneşte: “ Dragi români, cică vine criza!”sau într-un alt titlu “Criză de larg consum”. Un ziar din Bacău este sugestiv   “Pâş, pâş, vine criza”, un analist imobiliar zice în titlul unui articol: “Criza, când vine criza ?”, iar un portal de ştiri pune un titlu savant, în stilul Caragiale, “E oficial: Criza vine şi în România”. 

 

Multă veselie, umor, un adevărat banchet platonician în aşteptarea crizei economice. Dar demagogia papagalică nu se opreşte aici. Vorbim dintr-o dată despre nevoia unui guvern care să scoată ţara din criză. Un prim- ministru de calibru, cu importante cunoştinte despre crize economice. Parcă până acum nu a fost nevoie de competenţă la guvernare, doar criza ne va face să ne descoperim pe marii tehnocraţi pe care i-am ţinut ascunşi prin birouri sau buncăre. Să fim serioşi, ce pârghii are guvernul într-o situaţie de criză mondială, cu economie dependentă de importuri si cu slabe investiţii şi proiecte publice?

 

Poate că doar Mugur Isărescu va avea ceva mai multă treabă, ca guvernator al Băncii Naţionale şi ca un bancher inteligent ce este, dar povestea guvernelor care salvează ţările de criză în neoliberalismul fără concurenţă de astăzi este o poveste de adormit electoratul.

 

Caut de câteva zile pe internet semnele crizei, articole, analize de pe Oxford Analytica, peste tot găsesc ştiri despre pachete anticriză legate de piaţa interbancară sau lichidităţi, dar nicăieri nu se vorbeşte atâta despre Guvernul şi Primul- Ministru care  salvează ţările. în schimb, citesc concluziile raportului Situaţia şi Perspectivele Economiei Globale în 2009, care au fost prezentate la Doha, în cadrul conferinţei ONU pe tema Finanţării pentru Dezvoltare. într-un scenariu mai putţn pesimist, economiştii de la ONU estimează pentru anul viitor un ritm de creştere a economiei mondiale de 1%.Economiile dezvoltate, care sunt însă şi cele mai afectate de criză, se vor contracta cu până la 1,5%, în timp ce economiile emergente vor cunoaşte o expansiune de 2,7%. Dar cum populaţia creşte mai repede în ţările în curs de dezvoltare, venitul mediu global pe cap de locuitor va fi mai mic în 2009.

 

Toate aceastea îmi aduc în minte primăvara lui 1981, la Lipova, unde, soldat fiind, aşteptam să vină inundaţiile. Era un soare strălucitor de primăvară peste cazarma noastră, dar noi eram în alarmă, dormeam echipaţi, cu bocancii în picioare, pentru că urma să iasă Mureşul din matcă. Mergeam ziua şi înălţam digurile cu saci de nisip şi îi tot întrebam pe superiori: toarăşu căpitan, ce se aude, vine Mureşul? Vine, băieţi, e ca şi venit, a plouat mult în judeţul Mureş şi în munţii Harghitei. Două săptămâni am tot aşteptat dezastrul, dar nici măcar soarele nu s-a obosit să se ascundă după vreun nor. Eram bucuroşi, pentru că scăpaserăm de instrucţie şi programul idiot al sergentului major Hărăbor, de loc de undeva din Vrancea, dar ne uitam cu dezamăgire la riglele ce ieşeau din apă pe la poduri şi unde apa nu mai creştea.

 

 Luam băutură în fiecare zi din oraş şi ne comportam ca şi în condiţii tragice. Evident, gradaţii ne tratau mai omeneşte, mâncarea era mai multă şi mai bună, ofiţerii plecau acasă mai repede, gradaţii vindeau saci de iută si nisipul pentru diguri. La casele de pe lângă albia Mureşului se vindeau ţuică şi vin de casă, unii au început să facă şi plăcinte. De la parcul auto se vindea benzină, cele două prostituate ale orasului, Rodica si Muta, erau fericite că soldaţii aveau timp să se încoloneze “la paie”, cu plutoanele, când venea asfinţitul. După vreo două săptămâni am fost anunţaţi că viitura cea mare nu mai vine. Ne-am retras în cazărmi, am lăsat doar un punct de observaţie undeva lângă un pod, într-o  livadă de meri.

 

 L-am uitat acolo pe colegul nostru, vreo lună şi ceva, dar nici el nu s-a sinchisit să vină în unitate, căci era boierul oraşului. A vândut mii de saci de rafie din digurile improvizate şi zeci de bascule de nisip. Era bine îmbrăcat, avea economii deja lăsate la cineva în oras şi îl salutau toţi superiorii. Deşi fusese porcar înainte, acum câştigase respectul comunităţii noastre. Era unul din cei pentru care dezastrul, care se răzgândise a mai veni, adusese numai lucruri bune.

 

Eu nu contest că vine criza, dar nu înţeleg acest spectacol cu Petrică şi lupul. Ne întoarcem la minunatele pagini ale lui Caragiale despre criză (în “Leac de criză” sau “Situaţiunea”) vorbim , vorbim şi totul se consumă în actul dialogic. Mutăm criza la guvern sau la primul- ministru, să rezolve ei, iar noi ne vedem mai departe de treabă. Excursiile exotice de Crăciun şi Revelion nu se ratează, consumul aberant şi ostentativ de telefoane mobile sau maşini de superlux merge mai departe. Aşteptăm criza ca un semn că am intrat şi noi  în lumea bună, criza ne apare ca un semn de normalitate. în fine, ne-am tras şi noi o criză.

 

Unde fugim de criză, ne-am putea întreba, dacă am avea instinct de supravieţuire.  Răspunsul este simplu, nu trebuie să plecăm nicăieri. Noi suntem în criză de câteva secole, criza nu a plecat niciodată de la noi. Cea care vine din import e, probabil, tot o criză, dar mai mică decat a noastră (vorba unui banc cu ciobani si medici). Şi, oricum, criza cea mondială, nu şi-o va putea permite oricine ... poate doar unii domni.