Mai mult, sistemul de vot uninominal, pe care îl vom folosi de această dată (tocmai când alte ţări europene, convinse de ineficienţa lui, l-au abandonat!) face ca cei ce vor să acceadă în forumul legislativ al ţării să se afle în mijlocul alegătorilor în fiecare moment al campaniei. Miza este, mai mult decât oricând, pe contactul direct al politicianului cu alegătorul, pe “mâinile strânse”, pe dialogul nemijlocit cu acesta.
Pe lângă umorul involuntar al unor candidaţi, pus în scenă de ceea ce analiştii în comunicare numesc “notorietate”, pe lângă hilarul grotesc adus de apetenţa cel puţin ciudată a unor “lăutari” pentru politică, această campanie pare a fi caracterizată, mai ales printr-o violenţă care atinge, în unele locuri, cote inimaginabile.
De la ruperea afişelor electorale ale contracandidatului, folosirea bunurilor de larg consum sau a banilor pentru “cumpărarea” de voturi (gest care conţine şi el doza lui de agresivitate!) şi până la ameninţarea şi chiar focul de armă, alegerile nu fac altceva decât să sublinieze – pentru a câta oară?- faptul că apropierea acestui fel de a face politică şi a acestor politicieni de cetăţean nu declanşează în rândul poulaţiei decât ura şi agresivitatea.
Chiar şi susţinerea unui anume candidat de către propria lui tabără şi de propriii fani conţine o mare doză de violenţă: gesturi, urlete, ameninţări, aşa-zise dezvăluiri, mesaje, toate acestea conţin o maximă doză de violenţă, care este preluată imediat, prin ‘simpatie’ de oameni. Pe de o parte, de cei din propria tabără – din propriul electorat, iar pe de alta, în sens invers, percepută ca o ameninţare pentru susţinătorii contracandidatului acestuia.
Prima întrebare pe care ţi-o poţi pune şi cea mai firească, evident, este “de ce s-a ajuns aici?”, iar a doua, într-o legătură logică şi directă cu “noul” sistem electoral, ar fi “ cum vor arăta Parlamentarii României? “,cucerit printr-o astfel de campanie stăpânită de violenţa prezentă sub toate chipurile ei. La prima întrebare răspunsul se află în istoria noastră recentă, deşi “analiştii”se prefac a nu-l vedea dintr-o “amnezie”, cred, bine retribuită.
Intotdeauna, la apariţia pe scena politică a unui partid care se vrea a fi cel mai mare şi îşi doreşte, prin propriul lui lider (fascinat de puterea absolută – dacă nu chiar de dictatură) “să ia totul”, iar cu restul duşmanilor politici să înfunde puşcăriile, situaţia devine tensionată şi de o violenţă extremă. Toată scena politică a acestor ultimi patru ani a fost “infectată” de eforturile unui partid de a deveni mare şi unic; iar materializarea acestora s-a transformat în tensiuni, scandaluri şi violenţe, care s-au transmis până în conştiinţa ultimului cetăţean.
Cât despre a doua întrebare, răspunsul se poate deduce încercând o comparaţie – poate uşor exagerată, dar relevantă până la urmă, dacă ne gândim că parlamentarismul românesc se află la capătul a aproape douăzeci de ani de evoluţie postdecembristă.
Aşadar, încercaţi şi Dvs. o comparaţie între Mihail Kogălniceanu, Barbu Catargiu, primul orator român modern, I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Vasile Boerescu, “moderatul”Alexandru Lahovari, cu discursurile sale pline de metafore, Titu Maiorescu şi logica perfectă a discursului, Petre P. Carp, care strălucea prin concizia exprimării, aristocratul Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, orator al “instinctului naţional”, reformistul Spiru Haret, vehementul Barbu Delavrancea, autoritarul Ion I.C. Brătianu, oratorul “ideii naţionale”, Nicolae Iorga sau sobrul Nicolae Iorga (cartea dlui Vistian Goia poate da mai multe amănunte) şi cei propuşi de partide să le ia peste ani locul în cea mai importantă instituţie a României.
Nu ştiu dacă există termeni de comparaţie între acei adevăraţi oameni politici şi cei care vor “încropi” viitorul Parlament al ţării. Pentru că nici nu pot să-i imaginez pe cei pomeniţi mai sus rupând afişe cu “gaşca” de partid în miez de noapte, bătându-se cu bâtele pe străzi sau împărţind alimente, cizme de cauciuc ori bani ca să-i voteze lumea.
