Am participat cu bucurie, chiar dacă întâlnirea electorală nu-mi mai produce bucuria de altădată şi nici nu-mi mai aprinde automat speranţa. Am vorbit sincer în faţa unei mulţimi de oameni îngrijoraţi de viitor, majoritatea oameni în vârstă, cărora frica de viitor li se citea pe chip şi care nu mai au nici o posibilitate de acţiune. Şi eu mă gândeam cu speranţă la victoria colegilor mei, dar nu am putut urla în difuzoare: “Victorie!”, pentru că acest cuvânt poate suna agresiv în urechile unor oameni care au muncit o viaţă şi acum stăteau stingheri şi aşteptau să facă cineva pentru ei şi în afara alegerilor. Am spus că nu poţi fi niciodată liber, dacă stai în genunchi şi aştepţi ca alţii să facă ceva în locul tău, că nu trebuie să laşi pe polticieni singuri, doar acţiunea fiind antidotul disperării, cum spune Joan Baez, atunci când se credea că lumea mai poate fi convinsă cu versul şi chitara.
Le-am spus să-i sprijine pe
candidaţii lor după ce o să-i aleagă, altfel ei nu vor putea face mare lucru
pentru ei. Am deplâns faptul că atunci când se fac redistribuirile de bani,
electorali sau nu, iar un judeţ minuscul din Bărăgan primeşte cât zece judeţe
din Transilvania, cineva ar trebui să spună NU. Am mai spus că nu stânga
generică va schimba România, ci oamenii serioşi şi competenţi dintr-o stângă
responsabilă, iar în acest timp istoric stânga trebuie să fie capabilă să
scoată
I-am rugat pe candidaţii noştri să nu accepte trocul care se face cu ideea naţională, iar electorilor să se uite atent ce se află în spate, după ce răzuieşti vopseaua electorală, oraşul nostru fiind o victimă inocentă a credinţei în vorbe şi cântece patriotice, credinţa sinceră a oamenilor pregătind calea pentru haosul orange de astăzi. Cred că am mai spus că nu am părăsit lupta, doar că nu voi mai activa politic atât timp cât conducerea noastră centrală nu se va schimba sau nu-şi va schimba atitudinea faţă de Transilvania.
M-au îmbrăţişat mulţi dintre simpatizanţii noştri şi alţi cetăţeni veniţi acolo din curiozitate. Mi-au spus că sunt de acord că trebuie să spunem lucrurilor pe nume, că trebuie să nu părăsim cauza luptei pentru schimbarea năravurilor politice. Dar, la sfârşitul discursului meu, destul de scurt, pe după coloane, un brav fruntaş pesedist meşterea un sms pentru Hrebenciuc, în care îi explica faptul că îl atacasem dur în discursul meu (deşi nu vorbisem despre el). Mi-am amintit ce mi-a spus Viorel Hrebenciuc odată despre clientelism: este o nevoie pentru foarte mulţi, el vine mai mult ca o cerere de jos în sus, degeaba îi tot critici tu doar pe cei de la vârf.
Avea dreptate Viorel Hrebenciuc, cea mai mare parte din vină pentru reţelele de clientelism o au cei de jos, ei sunt apărătorii acerbi ai centralismului. Şi eu am ajuns să înţeleg că ei au nevoie vitală de banii distribuiţi direct, de influenţa la şefii de-acolo, este singura lor legitimare în propria comunitate. Sunt omul lui X, este o importantă legitimare, o carte de vizită pe care o au oamenii slabi din politică. Recunosc că greşeam, când îi acuzam cu prea mare insistenţă pe colegii de la centru de autoritarism sau centralism, boala vine de jos şi nu poate fi eradicată doar prin documente de partid reformiste.
Când am auzit că a mai obiectat unul asupra oportunităţii de a fi vorbit eu la acea adunare sau a participării lui Ioan Rus la o emisiune de sprijinire a unui candidat, am simţit nevoia să-mi cer iertare, m-am convins definitiv că perioadele de criză aduc cu pluta apologeţi ai servilismului. Când ceaunul e pe foc, iar ciolanul trimite o mireasmă de putere, cei care se adună pe lângă foc caută să nu supere pe nimeni de la Stambul. Şi când apar asemenea atitudini, stânga are nevoie de ajutor, iar visul de recâştigare a demnităţii stângii merită ajutorul celorlalţi cetăţeni. în anumite momente, partidele nu pot singure să se reformeze, au nevoie de sprijinul celor mulţi.
Mi-am adus aminte că împreună cu Ioan Rus ne-am întâlnit într-o seară a lui decembrie 2004, la un pahar de vin şi un cozonac cu vreo 80-100 de bătrâni pesedişti care ne-au implorat să facem ceva la următorul Congres, pentru că le este ruşine. Imaginea aceea din decembrie, acei bătrâni înţelepţi, cum
i-am numit eu într-un interviu, m-a presat continuu de atunci încolo. Poate am idealizat eu, dar, am înţeles (sau căutam un motiv să cred asta?) că acesta este spiritul stângii ardelene.
Am plecat cu prietenul meu pe
jos, cu capetele plecate şi fiecare a hotărât că nu putem să mai acceptăm
laşitatea generală. Seri la rând, după aceea, am căutat împreună argumentele
unei reforme pe care toţi o asteptau,
dar nimeni nu vroia să arunce piatra. Am găsit oameni din toată
îmi cer iertare bătrânilor care în acea seară de decembrie, din 2004, aproape de Crăciun, ne-au îndreptat pe drumul răscoalei, dacă am înţeles greşit. Nu ştiu cât din lumina acelei nopţi va mai putea rămâne mult în memoria mea de lungă durată, dar ştiu că pentru energia unui asemenea vis, clujenii ar merita să voteze nişte candidaţi de stânga. îmi cer iertare tânărului candidat dacă i-am stricat startul de tânără speranţă pe care centrul se poate baza, dar eu sunt sigur că într-o zi va descoperi privirea obosită a seniorilor noştri înţelepţi şi va înţelege că esenţa politicii este lupta în numele unor valori. Eu pentru această speranţă o să merg să-l votez.
