Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică, un tânăr jurnalist de excepţie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disoluţiei statului român, a dezinstituţionalizării.

Un editorial serios, scris cu mult talent şi implicare. M-am uitat în timpul zilei de câteva ori pe site-ul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenţi de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se înghesuia să aleagă textul, deşi avea un titlu frumos, o parafrază după Musil.

 

 Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe, unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesaţi oamenii de ceea ce li se întâmplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii? Acum, când statele sunt singurul actor social aflat în luptă cu criza economia mondială, nu pare important un subiect care priveşte viaţa noastră?

 

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi, încât paradoxul este următorul: cei care au clase puţine şi înţeleg fragmentar sunt mai bătrâni; au în schimb o viziune mai progresistă, fără să ştie,  iar cei deştepţi au fost intoxicaţi cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar şi falimentar, sunt retrograzi fără să-şi dea seama.

 

Am văzut cu toţii că statul nu este un bun organizator în economie, sigur că nu trebuie să aibă nici dreptul de a se atinge de proprietatea privată decât în situaţii de forţă majoră, dar  experienţa noastră cu un comunism sovietic, adus cu forţa într-o ţară rurală, nu este totul. Şi eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili, cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum învinge stânga, că statul recâştigă teren, cum socialismul învinge. Să fim serioşi, a fost vorba de încă o gaură pe care capitaliştii au dat-o în buzunarele goale ale amărâţilor, iar statul a mai plătit odată cu banii noştri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt,  gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul  de care avem nevoie pentru o societate modernă şi inclusivă, ci un stat raţional ,care se ocupă de supravegherea legalităţii, care este corect cu toţi contribuabilii, care asigură justiţie, educaţie şi îngrijire medicală. Instituţiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

 

Statul trebuie să fie mai mult decât un arbitru, nu doar un paznic, ar trebui să fie cel care gândeşte strategic dezvoltarea ţării, echilibrează investiţiile,  caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură şi chiar de apărarea acestei ţări. Sau putem crede că suntem o naţiune fericită, fără duşmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând în Guvernul României, am cunoscut administraţii ale altor state care aveau sute de sociologi ce studiau continuu ceea ce se întâmplă, ce trebuie făcut în politicile publice, cum trebuie luptat împotriva riscurilor şi cum îi putem proteja pe cei slabi.

 

în România, toţi vor să ia din funcţiile statului, dar ,de fapt ,visează doar la banii noştri. Parteneriatul public – privat este încă o formă de a sifona bani din bugetele locale, puţine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolşevic, apoi cel pesedist, ţărănist, pedist ori penelist nu este blamabil ,pentru că este stat şi pentru că seamănă cu noi. Statul german nu seamănă cu statul român, chiar dacă şi cel german are defecte, cu siguranţă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite. 

 

Nivelul de modernitate a statului este consonant cu nivelul de civilizaţie şi are legătură cu ceea ce este România profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică  modernă a statului este o formă instituţională pe care o primesc interesele noastre comune. Interesele noastre comune se referă la securitate personală, la sistemul de sănănate, la educaţie, la transporturi şi comunicaţii ,şi multe altele.

 

 Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, greşesc, au şi ei măcar un interes, menţinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică menţinerea armatei şi a altor forţe de represiune care îi apără pe cei 1% de eventuala furie a amărâţilor din plutonul celor 99%.  Când nu avem încredere în stat, în instituţiile lui,  este o neîncredere în noi înşine, în solidaritatea şi responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch şi Capgemini,  în lume 1% dintre adulţi sunt milionari în dolari, adică deţin 40% din avuţia mondială şi sunt în jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevăraţii milionari sunt 9,5 milioane persoane, adică cei care au active de cel puţin 1 milion de dolari.

în 2007, PIB-ul mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari, iar primele 250 de firme mondiale au avut vânzări de 14.8770 miliarde de dolari, mai mult decât PIB-ul întregii Uniuni Europene, care a fost ,în 2007, de 13.740 de miliarde de dolari. 

 

Se vede că puterea corporaţiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor şi acest lucru reiese şi din planul acestor ideologii neoliberale care au invadat media şi chiar piaţa educaţiei naţionale de stat.  Statul plăteşte educarea copiilor care au în manuale ideea că piaţa este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenţa socială sau sectoristul incult din colţ. Dar cine să organizeze educaţia sau cercetarea, cine să vadă dacă regulile competiţiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sănătate sau de patrimoniul cultural naţional? Putem să ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor? Copos sau Voiculescu, alţi miliardari care se înghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului şi a avea imunitate, nu merită să înlocuiască statul în atenţia noastră, pentru că se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

 

Astăzi ,cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf într-un bestseller recent, intitulat “Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici, la noi. Altfel, cum scria Scott Adams, “singurul mod în care reuşesc să adorm noaptea este închipuindu-mi o conspiraţie a unor meşteri păpuşari foarte pricepuţi, care iau cele mai importante decizii, în timp ce politicienii aleşi de noi dezbat problema drapelului şi definiţia căsătoriei”.

 

Unde este “scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care aleargă toţi. Dar pentru atributul “imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, îmi cer scuze, cititorule! O compensaţie pot oferi totuşi: statul se lasă violat zilnic de marii şi micii capitalişti, iar păzitorii lui stau de şase, scornind bancuri meşteşugite. A propos, ştiţi ce se întâmplă ,dacă un politician ia viagra: creşte în înălţime.