Niciodată, conturul lor de fum nu a fost mai vag, iar oamenii de gunoi şi cârpă dinăuntru nu au fost dezvăluiţi mai nud, în toată hidoşenia lor greţoasă. Niciodată, instituţiile nu au fost mai fără orizont, fără speranţă de a fi eliberate din captivitatea celor ce le încalecă sistematic şi pervers. O probă imposibilă la un concurs de imaginaţie ar fi aceea de a numi instituţia statului român democratic, care funcţionează autonom şi după regulile sale proprii, cunoscute de toţi cei pe care îi priveşte. Aflarea unui răspuns valabil ar dura o veşnicie.
Până şi instituţia nucleară a unei democraţii, votul, a fost târât prin toate noroaiele încâlcite ale procedurilor, sfârşind prin a fi unul discriminator şi perceput inutil. Pentru aproximativ 10% din populaţia votantă exercitarea dreptului electoral este fie îngrădit, cum este cazul militarilor, bolnavilor sau al altor categorii aflate la serviciu, fie împiedicat, pentru studenţi sau alte categorii de români cu domiciliu provizoriu.
Parlamentul a decis una, Guvernuls-a pus de-a latul, iar votul a devenit un lux. Săptămâna trecută, deputatul Daniel Buda a cerut Avocatului Poporului să analizeze situaţia şi să atace la Curtea Constituţională Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului prin care s-a petrecut asta. Să reţinem, aşadar, că D-lui profesor de drept şi deputat în Parlamentul României, Buda, i-au fost necesare 70 de zile de buchiseală, plus câteva strigăte de deznădejde afectată din partea unor asociaţii nonguvernamentale, aproape la fel de întârziate în reacţii pe actul normativ, ca să observe nelegiuirea,.
Dar caracterul
generalizat al aducerii instituţiilor statului în patru
La fel, la zbânţuielile lingvistice ale Primei Fiice, aceasta ar fi trebuit lăudată sau periată, credea preşedintele, iar cei ce s-ar fi comportat de-a-ndoaselea meritau, sec, apelativul de „tonomat”. Partidele au încetat să mai existe şi să comunice între ele ca entităţi politice, orice negociere se poartă în total dispreţ pentru program şi proiect, exclusiv în numele unor beneficii secvenţiale ale liderilor mai mici sau mai mari. Parlamentul s-a transformat într-o menajerie naţională, în care fauna este dirijată de propriile umori şi instincte primitive. Abuzurile iau forma legală, iar prostimii uluite nu-i rămâne decât să se crucească: noua lege electorală va conserva hegemonia grupurilor dominante prin complicitatea uneori activă, alteori pasivă, a presei.
Ce ne facem când abuzurile comise de două instituţii fundamentale ale statului – Parlamentul slobod la buzunar şi Guvernul, care îl cenzurează împotriva firii şi Constituţiei – comit abuzuri cu consecinţe diametral opuse? Scăparea din acest labirint e o enigmă. Ce ne facem când şi unii, şi alţii abuzează de bugetul statului, format din contribuţiile noastre, ale tuturor, împărţindu-l din vorbe în cele patru zări, spre zone ale societăţii total încremenite în trecut?
Luate în ansamblul lor, sistemul de învăţământ, sănătatea şi administraţia publică sunt la ani lumină de ceea ce ar trebui să însemne pentru o societate modernă: factorii de echilibru şi de progres. Schemele de personal sunt supra-încărcate şi generează loaze ce-şi iau salariul lăţindu-şi fundul pe scaunul directorial, între două jocuri de Solitaire. Ce aşteptări putem avea de la sisteme în care personalul îşi consumă energia vitală căutând subterfugii de a promova pe şest sau având grijă să împartă judicios şpaga eşaloanelor superioare din organigramă? La ce putem spera, atunci când pentru liderii de sindicat, care, până mai ieri, lărmăiau zi-lumină că doresc o lege de salarizare unitară a bugetarilor, singura grijă a rămas acum să-şi bage cât mai adânc mâna în buget?
Dar de la liderii politici, cărora le tremură bojocii să spună răspicat că o lege de salarizare unică va trebui să taie din salariile unora dintre bugetari şi să-i ierarhizeze, asumat şi programatic, pe aceştia în funcţie de priorităţile strategice ale statului român? Ce să credem despre promisiunile de reformă instituţională a sectorului bugetar, atâta vreme cât stufoşenia birocratică şi relativitatea procedurilor sunt tocmai izvorul nesecat de potenţială corupţie, din care hienele ce cotizează la campaniile partidelor abia aşteaptă să se înfrupte?
Ce fel de opoziţie e aceea care se codeşte ca o fată mare, când e să trântească Guvernul, dacă acelaşi Guvern îi momeşte cu sute de milioane pentru primăriile păstorite de ai lor? Aceeaşi opoziţie, care a ţinut pe palme acelaşi Guvern, cu toată putoarea incompetenţei unora dintre membrii săi, de la învestitură până azi. Acelaşi partid, care ni-l propune drept prim-ministru pe Mircea Geoană, aflat într-o perpetuă competiţie cu el însuşi în a demonstra justeţea apelativului consacrat, de „prostănac”.
în final, promit să mă gândesc temeinic la o instituţie a statului român despre care să fiu convins că trăieşte pe picioarele ei, se bucură de autonomie şi de viaţă proprie, trăieşte. De altfel, lansez provocarea tuturor cititorilor acestui text. Dacă nu o vom găsi, atunci va trebui să căutăm şi mai adânc în memorie, până la epuizarea variantelor. Iar dacă demersul se va dovedi, chiar până la final, fără sorţi de izbândă, va mai rămâne o singură ultimă întrebare la care trebuie găsit răspunsul: chiar şi instituţia protestului a fost luată în captivitate?
