Atât exegeţii operei marelui Ion Luca Caragiale, analiştii politicii, ai vieţii româneşti, dar şi milioanele de oameni care au citit, fie şi în parte, scrierile acestui gigant al literaturii române, vor fi, poate de acord, că fraza de mai sus - frază care îi aparţine - are, ca aproape toate scrierile acestuia, acum, după atâţia ani, aceeaşi actualitate şi, de ce să nu o spunem, asta, mai ales pentru că, în mare parte, moravurile românului au rămas (din păcate!) aceleaşi, iar imbecilii, de asemenea. Sigur, e (mai) onorant să-ţi pierzi vremea scriind, decât să stai să ţi-o pierzi aiurea, prin cârciumi, lamentându-te, de cele mai multe ori incoerent, încercând să le arăţi celorlalţi cât de genial eşti tu, numai că lumea asta idioată şi nedreaptă nu-ţi dă nici o şansă, deci nu e momentul, etc, etc.
La urma urmei, orice individ care scrie, se cheamă că, până la urmă, tot are ceva de învăţat din asta. Nici cei care scriu aşa, aiurea, fiind convinşi că au oarece talent şi care, în unele din cazuri, îşi publică, în regie proprie, cărţi. Dintre ei, cu siguranţă, unii, într-adevăr, au talent şi până la urmă vor fi remarcaţi. Este celebru cazul lui Gabriel Garcia Marquez, pe care un editor al unei mari edituri pariziene (Albin Michel, parcă) l-a sfătuit, după lectura manuscrisului romanului “La Mala Hora”, să se apuce de bucătărie.
în orice caz, nu la astfel de indivizi am dorit să mă refer, ci la o categorie recent apărută pe “piaţa” scrisului public. La aceia care “comentează” la adăpostul anonimatului ceea ce alţii scriu, gândesc, simt şi care au curajul de a-şi asuma acel text lăsat spre citire liberă, aşezând, de cele mai multe ori cu modestie, propria semnătură la finalul scriiturii. “Moda” aceasta, care face posibil ca orice imbecil care nu are curajul de a semna cu adevăratul său nume un aşa-zis “comentariu” la orice articol al unui jurnalist, nu face altceva decât să încurajeze un fel cât se poate de infect de jignire a muncii unui om care îşi exprimă în scris, declinându-şi cu onestitate identitatea.
Admit că jurnalistul, cum e şi firesc, nu are întotdeauna vocaţia necesară profesiei, admit că orice om de pe această lume are simpatii şi antipatii, iar ziariştii sunt şi ei oameni, admit că judecând conform propriilor informaţii, percepţii, sistem de valori, un slujitor al condeiului poate părea, uneori, unora dintre cititorii săi, deplasat în ceea ce scrie. Dar nu pot fi de acord cu acei imbecili care “comentează” fără argumente, de cele mai multe ori atacând grosier, la persoană, fără ca măcar să aibă curajul să semneze aşa-zisul “comentariu”.
S-ar putea înţelege, poate, că sunt un duşman al polemicii.
Nu e adevărat. Personal, mi-am dorit întotdeauna ca în presa noastră să existe polemică; cel puţin la nivelul editorialiştilor, această formă de “duel” mi se pare un regal jurnalistic. Dacă la un duel cu spada sau cu pistolul există reguli, cei doi duelişti au o identitate, trag după o anume regulă, stau într-o anumită poziţie, sunt îmbrăcaţi la fel, la duelul între jurnalişti (şi chiar bloggeri oneşti, care îşi deschid sufletul din puritatea dorinţei de a dezbate şi de a comunica) şi imbecilii anonimi - care, între noi fie vorba, mai mult jignesc, îşi varsă umorile care le inundă fiinţa, în calomnii şi alte judecăţi fără vreo valoare, de obicei într-o limbă română mutilată fără ruşine - nu există nici o regulă.
Nici cea a unei minime educaţii sau a unui elementar bun-simţ. Trebuie să fac două remarci: şi anume, aceea că n-aş fi spus nimic despre “comentatorii imbecili” care atacă “la persoană” şi nu încearcă să aducă argumente, contrazicând ideea exprimată în textul comentat. Ei fac parte dintr-o categorie ce se află mult prea jos pentru a face obiectul vreunei atenţii. A doua remarcă este în legătură cu “imbecilii comentatori”, care sunt plătiţi de partide să citească şi să “desfiinţeze” toate editorialele acelora care scriu “de rău” despre partidul care îi stipendiază sau despre “mai marii” din conducerea acestora.
Pe ei îi înţeleg: ei sunt la serviciu, îşi câştigă pâinea fiind “comentatori imbecili”. Aşa că trebuie să-i înţelegem: pe timpurile acestea de recesiune, e greu să faci un ban. Iar cel mai uşor e să fii imbecil pe pe salariu. N-am să închei însă fără să mai dau un citat dintr-un scriitor, care, parcă ştiind ce greu le va fi imbecililor “comentatori” ai mileniului trei din România, al căror fond de cuvinte se ridică arareori peste 120. în cea mai mare parte a lor, aceştia au mari probleme de exprimare, de topică a frazei, de ortografie şi, în cvasitotalitatea lor, probleme grave de gramatică.
“Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” (româneşte), spunea Heliade Rădulescu, neimaginându-şi, sunt sigur, că o bună parte din “imbecilii” comentatori ai zilelor noastre, ca să pară mai interesanţi, se chinuie să-şi arate “talentul” direct în limba lui Shakespeare, iar alţii, din aceleaşi motive, preferă să vorbească în semne de punctuaţie aranjate în aşa fel, încât să imagineze chipuri umane în diferite ipostaze emoţionale sau scriu cu ciudate prescurtări ale cuvintelor.
Te-ai gândi, văzând asta, că sunt foarte grăbiţi şi prescurtează totul, fiindcă au ceva important de făcut şi, poate că aşa este şi nu mai înţelegem noi noua “filosofie de viaţă” a lor; poate că e aşa, şi Weltanschauung –ul acestora va salva, în curând, Lumea. Caz în care retrag tot ce am spus. în afara citatului din Caragiale!
