Securitatea sistemului şi securitatea cetăţeanului

Studiile de securitate au apărut recent în spaţiul academic românesc.

Motivele acestei întârzieri sunt multiple: pe de o parte,  securitatea - ca materie de studiu - a fost confundată fie cu apărarea, fie cu serviciile de informaţii.

 

Abia în momentul când NATO a sugerat oficialităţilor române, mai ales militare, să canalizeze viitorii manageri ai armatei către studiile civile, a apărut o rază de lumină în acest sens. Specialiştii în Relaţii Internaţionale scriau încă din anii’80 că noul concept  de securitate, ce se va afirma la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, va fi unul complex bazat atât pe abordări „soft”, cât şi pe abordări „hard” - cum afirma Joseph Nye - adică atât pe instrumente civile, culturale, economice, ecologice, cât şi militare.

 

Odată cu dezvoltarea drepturilor omului s-au dezvoltat atât forme de securitate personală, cât şi forme de securitate umană. Securitatea ca instrument de conservare şi apărare a integrităţii şi identităţii societăţii umane în afara statului a fost denumită securitate societală.

 

Dacă formele de securitate naţională  legate de stat şi de monopolul violenţei fizice legitime pe care acesta a dezvoltat-o încă de la pacea westphalică (1648) sunt cunoscute lumii academice şi contemporaneităţii noastre, celelalte forme de securitate sunt mai puţin abordate. Cum România încă n-a reuşit să consume ideea de stat naţional ca reper major al securităţii sale este limpede că la noi securitatea societală se află doar la începuturile sale.

 

Intrebarea care se pune firesc este cum face faţă statul unor conflicte majore între majorităţi şi minorităţi etnice? Cum rezolvă statul de unul singur problema migraţiei forţei de muncă? Cum face statul faţă traficului de persoane, droguri şi terorismului de toate felurile? Cum îl apără şi îi asigură securitatea cetăţeanului, principalul plătitor de impozite şi taxe?

 

Ultimele crize internaţionale ne-au arătat că armele  şi diplomaţiile politice au un rol major, dar nu suficient. Militarii intervin direct şi cu mijloace de coerciţie, dar lasă în urma lor societăţi şi comunităţi traumatizate. Diplomaţiile statale şi internaţionale ajung prin negocieri la acorduri şi tratate care, în mare parte, nu se aplică şi nu rezolvă rănile colective adânci,  influenţate de tot felul de „pedagogii naţionale”, susţinute de un imaginar colectiv construit de-a lungul unor perioade istorice ce depăşesc două secole. Exemplul din Kosovo este suficient pentru a demonstra că cele două comunităţi etnice, kosovarii majoritari şi sârbii minoritari, se vor accepta greu unii pe alţii în ciuda bombardamentelor NATO şi efortului Uniunii Europene de a stabiliza economic regiunea.

 

Criza financiară şi bancară din ultimele luni ne arată slăbiciuni profunde atât ale statelor naţionale cât şi a unor organizaţii internaţionale, şi lipsa lor interes faţă de cetăţean. Este firesc să ne întrebăm ce soluţii alternative avem? în România, aflată la periferia ciclului crizei bancare, efectele acesteia sunt deocamdată minore, dar, cu toate acestea, constatăm că actorul-victimă al sistemului este individul - cetăţean. El este cel a cărui securitate personală este profund lezată. Şi acest lucru se petrece prin complicitatea statului care ar trebui să-l apere.

 

In perioade de înfloriri economice temporare şi artificiale, aşa cum a fost „bumul economic” din România ultimilor 6 ani, cetăţeanul  a fost încurajat de stat  prin agenţii săi de influenţă - guvern, BNR şi prin actorii privaţi (bănci, investitori imobiliari) să cumpere, să consume fără limite şi să se îndatoreze inimaginabil. în perioada de „furt” ruşinos  generalizat, practicat de guvernanţi şi agenţii  privaţi clientelari,  guvernul şi Banca Naţională  au luat  puţine măsuri de protecţie. De exemplu, abia deunăzi s-a decis la nivel guvernamental să se ia măsuri de protecţie a cetăţeanului privind controlul dobânzii. Din păcate, măsura nu va intra în vigoare decât de la 1 ianuarie 2009  şi nu va fi retroactivă.

 

Din păcate, la sfârşitul ciclului de „prosperitate”, cetăţeanul va fi principala victimă. Se poate constata că băncile private măresc dobânzile şi costurile ascunse ale creditelor, iar BNR ia măsuri de protecţie nu neapărat pentru cetăţean, ci pentru a menţine „sănătos” sistemul bancar naţional.

 

Şeful statului  şi primul-ministru se duc la Bruxelles nu pentru a discuta măsuri în favoarea cetăţeanului din România şi din UE, ci pentru a proteja interesele statului şi  ale sistemului clientelar. Ba mai mult, protejat de Constituţie, deşi participarea noastră pe viitor la zona euro ne obligă la un anumit transfer de suveranitate, preşedintele îşi face un tilu de glorie din a refuza  crearea unei autorităţi europene de supraveghere a sistemului bancar. Ne întrebăm de ce? Ascund preşedintele şi guvernatorul băncii naţionale lucruri pe care o autoritate europeană transparentă le-ar dezvălui? Ar putea această autoritate să fie  un partener al cetăţeanului român îndatorat în bătălia cu băncile private hrăpăreţe? Tot ce se poate.

 

Cu siguranţă „autoritatea europeană” ar crea un plus de securitate financiară pentru cetăţeanul român dar nu suficientă. Ea ar trebui completată cu alte forme de securitate societală, pe care, din păcate, România nu le are. S-a gândit cineva să pună bazele unei asociaţii a datornicilor români aşa cum sunt multe în UE şi SUA? Aceste forme de asociere ţin de securitatea societală, strâns legată de democraţie şi spirit civic. Poate că cetăţenii români se vor trezi în cele din urmă.