Domnului profesor, cu dragoste

Nu credeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc cu radio Erevan, în care un român întreabă cum se pune accentul corect: prófesor sau profesór.

Răspunsul vine ca o condamnare: în România nu se pune accentul pe profesor.  Am văzut că în Romania nu este preţuit dascălul, când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor dascălilor, iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu

s-a opus majorării salariilor dascălilor, iar pe la televizoare, după doar câteva ore,  au apărut  zeloşi care au atacat întreaga breaslă, aratându-ne la nesfârşit un pensionar care le vorbea copiilor despre sex sau  o profesoară care s-a filmat făcând striptease.

 

Ca la comandă, profesorul a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre amărâtul lui de salariu şi deja criza mondială ne bătea la uşă. Jelania cu lipsa de bani a Premierului nu are nici o justificare atâta timp cât s-au găsit bani pentru imensa mită electorală dată primăriilor, acum, înainte de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de bani de campanie, fără destinaţii precise.

 

Nimeni nu s-a uitat că în cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o creştere care se încadra în bugetul de 6% şi nici că ministrul şantierist de la Iaşi nu cheltuise decât aproape 4% şi deja este toamnă târzie. Politica o dovedit că este lipsită de orizont şi de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi. Guvernanţii liberali nu s-au uitat nici măcar în sondaje, unde ar putea să vadă că, opunându-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi din propriul electorat.

 

Apoi Guvernul, ajutat de consilierii veniţi din ţările calde, a hotărât că este mai bine să-i mobilizeze pe alţi sindicalişti împotriva dascălilor, ca şi cum ei sunt vinovaţi pentru sărăcia noastră, iar bruma noastră de solidaritate şi coeziune socială este încă o dată făcută praf la acţiunile demagogice ale unor politicieni.

Profesorii nu vor face manifestaţii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvernului şi nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-şi plătească talk-show-uri şi nici nu pot lăsa gunoiul neridicat pentru ca să ne convingă prin mirosuri pestilenţiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilinţa şi ,deja, în fiecare an, dispar câteva zeci de mii de oameni din sistem.

 

 în timp ce toate ţările investesc în educaţie, investiţia cea mai profitabilă, în România politicienii cu resentimente pentru şcoală trag covoare asfaltice unul peste altul, cumpără maşini la preţ de avioane şi nu se gândesc la viitor. Pentru ei, investiţia înseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modalitate de a face demagogie electorală. Programele pe termen scurt ale clasei politice şi competiţia aberantă retează orice încercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-şi trimit copiii la studii în străinătate, aşa cum fac politicienii, ei stau legaţi de şcoala noastră, cu tot cu familiile lor şi bucuria de a dărui îi ?ine încă în clasă, chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc în copiii noştri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranţă sau dezgust, bucurie sau tristeţe, curaj sau frica de viaţă.

 

Sistemul educaţional românesc este într-o derivă grozavă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a miniştrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbările prea dese şi fără orizont ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum creşterea de salarii, dar nu ca un cadou şi nici ca o reparaţie, ci sub formă de împrumut pentru declanşarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanţa trebuie măsurată şi, cum ea nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc în ţara şpăgii, a nepăsării şi a privilegiilor, măcar pe timpul când sunt în faţa copiilor. Sarcina lor este să sădească în mintea şi inimile copiilor noştri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul.

 

După peste douăzeci de ani de profesorat, mă trezesc în dimineaţa în care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiraţia. Am trăit cele mai frumoase momente din viaţa mea la şcoală, iar cele mai urâte, atunci când m-am îndepărtat de ea.  Când am ales să mă apuc de meseria de dascăl, aveam sufletul luminat de un film prin care se încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney Poitier, ce se chema “Domnului profesor, cu dragoste”. Un film despre esenţa meseriei de dascăl, un film în care un profesor îmblânzeşte sufletele de barbari ale unor adolescenţi dintr-un cartier din Londra.

 

 Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem educaţional idiot, în  faţa căruia nu are nici o şansă. Acum, profesorii români nu se luptă doar cu barbaria înnăscută, se luptă şi cu sălbăticia celor care nu înţeleg că şcoala este singura noastră şansă de a ieşi din această fundătură a istoriei. Acum, după vreo douăzeci şi cinci de ani de amăgire, citesc o recenzie apărută în acea vreme în Monthly Film Bulletin. Scrie acolo că ”filmul aspiră la un realism social justificat de frecventele aluzii la prejudecăţile rasiale, la familiile destrămate, la clasele cu echipament şcolar insuficient şi aşa mai departe.

 

Dar soluţiile pe care le oferă suferă de un optimism facil, asemănător celor mai utopice cântece folk. Toţi elevii au inimi de aur, toţi aspiră să se autoperfecţioneze, toţi vor ca dl.profesor să-i aprobe.” Domnule profesor, mă bucur că nu aveam internet în copilărie  şi am înţeles greşit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din păcate ascult şi acum) utopice cântece folk, şi, ca un rezultat al proastei educaţii făcute de filme, recunosc, domnule profesor, vreau să văd dezastrul societăţii româneşti, criza crizelor, adică momentul în care te vei întoarce şi dumneata de la casierie cu plicul cu jumătate mai greu. Ştiu că tu o să-ţi dai banii pe cărţi sau o să-ţi cumperi pantofi noi, tu nu vei face ca noi, politicienii,  nu o să bei banii viitorului nostru la crâşma istoriei. Cu dragoste...