Au trecut 76 de ani. Acest spirit al Şepcilor roşii nu a murit. Tradiţia pe care mulţi au vrut să o cumpere, uitând că nu s-a inventat valuta cu care să achiţi istoria, există şi trebuie scoasă la suprafaţă. Astăzi este o zi la fel de bună ca oricare alta. Vor demonstra “studenţii” că ceea ce au clădit câţiva iubitori de alb şi negru la începutul secolului trecut nu s-a dărâmat între timp, chiar dacă stadionul stă să pice? Oare o vor face cei din teren?
Sau noi, cei de pe străzi şi
din tribune? în istoria de 89 de ani a Universităţii Cluj, un meci cu echipa
campioană nu ar trebui să însemne mai mult decât unul cu Steaua sau Dinamo,
Ştiinţa
Nimic mai mult decât o dispută sportivă, în care – dacă nu altceva – măcar spiritul “academic” cu care s-a pornit la drum în 1919 să triumfe. Violenţele, manifestările “huliganice” sau răfuielile între suporteri nu îşi au locul în această istorie de 89 de ani. Pentru că victoria nu se consemnează numai pe tabelă. Ci şi în suflet. Există înfrângeri glorioase, la fel cum există victorii ruşinoase. De acestea din urmă să ne ferim, chiar dacă alţii le-au îmbrăţişat ca pe o cale scurtă de la zero la o întreprindere fotbalistică modernă. Felicit de pe acum echipa campioană. E favorită să câştige.
Şi meciul de mâine, şi Cupa României. Şi campionatul. Le spun “baftă în Europa”. Dar mâine, oricum şi orice ar fi, indiferent de goluri, ratări, decizii de arbitraj sau pase greşite de o parte sau de cealaltă, nu ne vom duce după meci să ne întrebăm părinţii de ce ţinem cu “U”. Nu avem nevoie să ne spună nimeni de ce iubim Universitatea. Ştim deja.
