La fel ca mine vor proceda probabil alţi 2 români din 3 pentru care actul electoral este fie inutil, fie dureros, fie neinteresant, fie toate la un loc. Unii vor spune că apatia electoratului este o tendinţă destul de des întâlnită în ţările UE, unde oamenilor le pasă din ce în ce mai puţin cine îi conduce, atâta vreme cât efectele acţiunilor oamenilor politici urmează lanţuri cauzale greu de urmărit şi de monitorizat în opinia publică.
Se vorbea despre economiile care “duduie” fără intervenţia politicului, care pricepe că este înspre binele interesului comun să lase lucrurile să evolueze de la sine, doar cu mici ajustări în punctele esenţiale, la nivel macro. Totodată, neînţelegerea mecanismelor după care funcţionează angrenajul birocratic al Uniunii determină pe de o parte apatia unei părţi a electoratului şi, pe de altă parte, un din ce în ce mai accentuat euro-scepticism chiar în state ale Vechii Europe, ca Franţa sau Olanda. Situaţia din România nu are absolut nimic de-a face cu cele descrise mai sus. Pasivitatea românilor la urne este rodul a 18 ani de dispreţ reciproc şi cronicizat între masa electorală şi reprezentanţii săi în instituţiile statului.
Ştiu bine că fără Parlament, ca putere legislativă şi instituţie fundamentală a statului, democraţia ar fi anulată. Totuşi, îmi este imposibil să nu cred uneori că este nociv, suprapopulat, orgiastic, mereu prins cu pantalonii în vine şi cu fălcile umflate, în mijlocul crăpelniţei naţionale. Că ipocrizia şi minciuna sunt principiile de bază după care funcţionează. Că desfiinţarea sa ar fi cea mai bună soluţie de evitare a crizei. De multe ori, mai ales pe final de mandat, toate acuzele sunt perfect fundamentate, iar Parlamentul, cu tot şeptelul puturos care îl populează, îşi merită ultimul loc în încrederea populaţiei.
Noul Parlament ales în această toamnă va avea o faţă schimbată, deopotrivă nouă şi ambiguă, pe măsura legii electorale după care va fi ales. Noii parlamentari vor cheltui sume imense în cele mai scumpe campanii electorale din istoria României, astfel că alegerile anticipate în următorii patru ani sunt totalmente excluse. Prin urmare, rolul preşedintelui Băsescu în formarea noului Guvern va fi hotărâtor: Parlamentul nu îşi va permite riscul respingerii propunerilor sale, de frica pierderii fotoliilor câştigate cu multe sacrificii materiale.
în altă ordine de idei, votul în circumscipţii uninominale va slăbi relaţiile de vasalitate dintre parlamentarii din teritoriu şi conducerea centrală a partidului. Noii aleşi vor avea spaţiu de mişcare mai mare, o autonomie imposibil de controlat de la centru şi inevitabila predispoziţie la indisciplină de partid, care va slăbi un sistem de partide deja debil. Vom asista în continuare la iniţiative parlamentare năstruşnice, dar mai ales la legi cu dedicaţie, pentru ca grupurile de sponsori ai noilor parlamentari să nu iasă în pierdere.
Grupurile de lobby vor deveni
tot mai transparente, iar regrupările transpartinice pe criterii an-ideologice
vor face legea. Până la urmă, nu se vor schimba prea multe, dar măcar lucrurile
se vor petrece mult mai pe faţă. în ultimii 4 ani, evoluţiile politice ne-au
învăţat drept constituţional pe toţi cei interesaţi de viaţa politică, mai mult
decât în toţi ceilalţi ani de viaţă democratică în România. Acum am aflat rolul
Curţii Constituţionale, ce are şi ce nu are dreptul să facă Preşedintele, cum
(nu) poate fi schimbat un Guvern, ce şanse (infime) sunt să fie
De acum înainte va trebui sporită vigilenţa controlului legislativ, întrucât responsabilizarea prin pârghii de partid a parlamentarilor şi a grupurilor de lobby aferente scade apreciabil. Prin urmare, dacă în condiţiile de acum Parlamentul votează frenetic legi absurde, neconstituţionale, nefuncţionale, imposibil de executat de către Guvern sau, la limita legii, protecţioniste pentru grupuri restrânse de persoane, din legislatura viitoare s-ar putea să ne trezim cu o avalanşă şi mai devastatoare de asemenea texte de lege.
Astfel, s-ar putea să învăţăm pe de rost rolul unor alte două instituţii extrem de importante, dar care momentan dorm pe ele în papucii statului: Consiliul Legislativ şi Ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul. Trecând în revistă doar o mică parte din elementele constitutive ale noii ordini parlamentare de după 30 noiembrie, constat că scârba faţă de actualul ansamblu al Parlamentului trebuie reprimată, iar exerciţiul votului nu poate fi ratat. Cu siguranţă,
Legislativul viitor nu va semăna cu cel de acum, dar felul în care se vor petrece transformările este esenţialmente imprevizibil şi depinde în mare măsură de cei pe care îi vom trimite acolo. Practic, votul fiecăruia dintre noi îşi poate pune amprenta nu numai asupra componenţei în sine a Parlamentului, ci chiar asupra felului în care se va reinterpreta cea mai importantă instituţie a oricărei democraţii.
