Simularea devenise o a doua naturã, la nivelul întregii ţãri, de la cei mici pânã la cei mai mari, toatã lumea participa la o imensã coregrafie.
Oamenii se prefãceau cã muncesc, statul se prefacea cã îi plãteşte. Cei mai înverşunaţi activişti se grãbeau sã mergã acasã pentru a asculta “Europa liberã” şi cãutau soluţii pentru a-şi trimite odraslele în strãinãtate pentru a scãpa de minunatul nostru învãţãmânt.
Ca într-o piesã din teatrul ionescian, dedublarea cunoştea situaţii pe care nici imaginaţia nu le-ar fi putut nãscoci. Bunãoarã, povestea unui intelectual clujean, intelectual veritabil, nu politruc, este demnã de romanele lui Marquez. îşi trimite versurile la revista literarã unde era cenzor, iar acolo, el, cenzorul, adicã celãlalt, procedeazã conform rolului, adicã îşi cenzureazã propriile versuri, taie, respinge, reformuleazã.
Aplaudam conducãtori despre care ştiam cã sunt semi-analfabeţi, totul era însoţit de un gest de complicitate prin care ceilalţi înţelegeau cã ne-am pãstrat normalitatea, doar cã facem şi noi ce fac toţi, ne prefacem, ne adaptãm, facem ce se spune, dar credem ce ştim noi cã este bine. Credeam cã se poate menţine credinţa chiar dacã la orele de învãţãmânt politic puneam materia în locul sufletului şi pe Marx în locul lui Isus.
Acest ritual straniu ne alunga, totuşi, în multe momente din viaţa adevãratã, spre ficţiune, spre lecturã şi evaziune. Visam fãrã speranţã, citeam cãrţile marilor spirite trãind alãturi de ele existenţe mãrginite doar de limitele imaginaţiei. Politica nu era luatã în serios, cel puţin aşa cred acum, dupã douã decenii, cel puţin aşa îmi amintesc acum. Era un fel de melodie pe care n-o mai aude nimeni, ca muzica de fond dintr-un mall, evenimentele politice veneau cum vine un nou anotimp rece.
Iţi iei ciorapi mai groşi, cãciulã şi bocanci, nu ai nici o speranţã decât poate nãdejdea cã o sã ţinã cât mai puţin. în rest, politica era un ritual care cuprindea un lanţ de simulãri şi piese de teatru uneori absurde, dar un circ bun de fãcut glume acasã sau între prieteni.
Principalul ritual era vizita de lucru a tovarãşilor de la Bucureşti. Se plimbau vitele dintr-o fermã în alta la venirea lor, se plantau copaci fãrã rãdãcinã, care se uscau a doua zi. Vizitele de lucru erau presãrate cu indicaţii ce se corectau dupã aceea, regia era serioasã, standardizatã, uşor de replicat şi multiplicat. îmi spunea tata câteodatã, înainte de a fi la un pas de arestare: stai liniştit, bãiete, la noi n-a reuşit nici capitalismul, vom strica sigur şi maşina comunismului, furãm din piese.
La Jucu am vãzut cum renaşte minunata lume veche şi la noi, la Cluj. Am vãzut cum capitalismul de cea mai înaltã tehnologie se pleacã în faţa virtuţilor minunatei lumi a comunismului simulat. S-a inaugurat, pentru a douã oarã, Fabrica Nokia! Se mai întâmplase o datã, în campania electoralã de la locale, în 11 februarie. Acum venirea tovarãşului premier a reinaugurat-o şi dacã vom avea un guvern cu PD-L în compoziţie se va mai inaugura o datã, probabil în campania preşedintelui Bãsescu. Nu mai întreb ce s-a întâmplat pe 11.02.2008, când Marius Nicoarã a primit primul telefon şi Emil Boc, al doilea telefon, trebuie ca acum sã cântãm bucuria de pe feţele celor 1.600 de muncitori fericiţi cã domnii capitalişti au venit şi în satul lor.
Nu suntem unici, dar credeam cã suntem mai decenţi. Eu cârcotaşul, va trebui sã îmi cer scuze bucureştenilor pe care i-am criticat cã au reinventat vizitele de lucru sãptãmânale şi televizate ale cuplului Oprescu – Tãriceanu, pentru a vedea ţara cum creşte o capitalã nouã sub soarele rãsãrit datoritã apariţiei Marelui Bãrbat. îmi voi cere scuze şi moldovenilor care inventau des vizite de lucru pentru Bãsescu, Geoanã sau Voiculescu.
In fine, am intrat şi noi in rândul lumii. Semnele întoarcerii sunt mai vechi, cunoaştem regia, încã nu ne-am pierdut reflexele. Baronii locali au devenit un fel de prim-secretari, deasupra partidelor sau a instituţiilor, ei îşi pun deja casca de constructor şi pot conduce oaspetele de la Bucureşti, pot da indicaţii preţioase şi pot sã strige la muncitori în limbaj gros de şantier. Trebuie sã fim vigilenţi, cãci lucrurile se mişcã rapid, trebuie sã rezonãm odatã cu ţara.
Decadenţa capitalistã a artei burgheze patronantã de elementele duşmãnoase de la ICR trebuie eliminatã printr-o decizie a Senatului. Grijã mare la exprimare: în România am rezolvat problema naţionalã, tovarãşii din Harghita şi Covasna pot sã-şi facã referendum pentru Regiunea Autonomã Maghiarã. Dar despre Transilvania sã nu vorbim, Bucureştiul ştie ce face, bãgaţi-le la bulãu pe elementele duşmãnoase care cer descentralizare. Bãtrânii securişti dau deja bobârnace peste nasul CNSAS şi îşi aratã în public sculele de torţionari pe care au fost determinaţi sã le ascundã o viaţã.
La Jucu, într-o frumoasã zi de toamnã arãmie, am primit vizita conducãtorului Guvernului nostru, care va face din România a şaptea putere economicã din Europa. Pe feţele oamenilor se citea fericirea de a trasforma sapa în SIM, şi brazda în cãlimarã. Astãzi poate vom învinge şi votul uninominal, procesul comunismului îl vom transforma în procesul capitalismului şi minunata lume veche va veni înapoi.
In hãrmãlaia istericã a începutului de campanie, mã uit la Observatorul de la televiziunea camaradului Felix şi vãd un reportaj despre vizita de acum trei sãptãmâni a tovarãşului Iliescu în China, un mic eşantion dintr-un lung serial. E bine, viitorul nu ne mai sperie. E o lume pe care o ştim, avem reflexe, avem gesturi pentru a simula totul. Nu trageţi, tovarãşi!
PS. Avertizez pe aceastã cale organele de partid şi de stat cã ziariştii de la ZIUA de CLUJ, în titlul despre inaugurarea de la Nokia, au strecurat o aluzie insidioasã numindu-i “roboţi” pe harnicii muncitori care lucreazã la edificarea capitalismului în regiunea Cluj. Sã fie avertizaţi şi puşi sub supraveghere atentã, sunt încã tineri, se pot îndrepta. Onoare muncii!
