Chestiunea românească. Ori când ne mănâncă procedura

Chestiunea românească. Ori când ne mănâncă procedura
Azi putem da drumul unei chestiuni care e plină de perversiuni (“efecte pervese” – într-un limbaj sociologic forţat) ori blocăm, pentru interesul unei extrem de minuscule dar infinit zgomotoase fracţiuni, un lucru dorit, din nou, de cvasitotalitatea populaţiei.

De altfel, istoria statului român, încă de la formarea sa de la începutul celei de-a două jumătăţi a secolului al XIX-lea, este plină de de astfel de improvizaţii, ce aveau să devină, adeseori, politică de stat. De la “aducerea” pe tron a lui Cuza, gândită de la început o improvizaţie, până când Carol I, după un început şovăielnic, a reuşit să aducă o fărâmă de “nemţism” şi în sud, improvizaţiile au curs gârlă. Ferdinand, cu meritele incontestabile,

 

a fost acuzat că a condus “prea republican” Regatul, sub influenţa liberală a lui I.I.C. Brătianu. Carol al II-lea, până ce a impus dictatura, s-a preocupat mai degrabă de propăşirea camarilei proprii, iar de la dictatura sa, urmată de cea a mareşalului Antonescu şi apoi de cea mai neagră – cea comunistă – s-a considerat că poporul nu mai trebuie întrebat.

 

Or, când e întrebat, este măreaţă grija cu care întrebarea începe cu “Nu-i aşa că...?”. Şi, din nou, o improvizaţie. La noi, şi marile idei ori proiecte trebuie, fatalist, să aibă o sănătoasă latură de improvizaţie, altfel ce ar mai povesti naţia. Până la proiect, ne cam mănâncă procedura. Şi ne mai şi place.

 

Azi, o Curte de Apel, cea din Bucureşti, urmează să decidă dacă avem uninominal din 30 noiembrie, ori mai căutăm o altă improvizaţie. Impresia generală este cea unei conjuraţii nu între PD-L şi PRM, “coaliţie a ruşinii” (zic liberalii şi social-democraţii) ori între PNL, PRM şi PD-L, “ofensiva nesimţirii” (zic democrat-liberalii), ci între toţi, pentru a îngropa în improvizaţie ceea ce ar fi trebuit să fie, în fine, o încercare de a renunţa la simpla reprezentativitate a norodului în chestiune legiuitoare şi a-l mai trimite să se pronunţe asupra unei forme concrete, pe care poate înjura: omul ales direct.

 

Adică să-i dai votul uninominal. Şi parlamentarul trebuie să-şi câştige dreptul de fi înjurat el, nu partidul ori lista, la fel cum acest drept l-au dobândit de la preşedinte la ultimul primar ales din cea mai săracă aşezare din fundul Moldovei.

Hotărârea de guvern ce stabileşte cadrul de desfăşurare a alegerilor pentru Parlament prin vot uninominal este, la fel ca şi uninominalul propus, o improvizaţie. Guvernul a păcătuit cu incertitudini în formularistica unui act normativ.

PRM a atacat, pentru că s-a declarat, pentru a-i salva – poate – pe cei câţiva gurişti din Parlament, la Curtea de Apel Bucureşti. Păcatul acestei pseudo-adunături ce se susţine drept partid, PRM, nu este atacul în instanţă a unui act guvernamental. Au, constituţional, tot dreptul.

 

Păcatul este la aceşti cei mai mari români că şi-au pregătit, sub sacra oblăduire a procedurii, flegmele pentru obrazul celei pe care se fudulesc că o iubesc cel mai abitir: naţia, ce la un referendum mai trecut, la o întrebare de genul “Nu-i aşa că vreţi uninominal?”, şi-a umflat în aşa hal pieptul cu un “DA”, de era să-i crape. Păcatul este şi la cei ai lui Băsescu şi Boc: e uşor să-i acuzi pe ceilalţi că omoară uninominalul, când unui PRM ţinut la aparate îi dai, brusc, legitimitate prin conferirea postului de vicepreşedinte al Senatului întâiului scuipător al PD-L: C.V. Tudor.

 

 

Iar PSD, la fel ca şi alte chestiuni, păcătuieşte prin “sclipirile” liderului, a cărui clarviziune a pus partidul în postura consacrată deja: “Susţinem, dar suntem contra!”. Una dintre concluziile unui studiu prezentat săptămâna trecută de clujenii de la Consulting Analysing: pervertirea conceptului de uninominal după ce oamenii vor vedea că, de fapt, cel ce a luat cele mai multe voturi într-un colegiu, datorită redistribuirii (procedurale – sic!) poate rămâne fără mandat. Indiferent de decizia de azi a Curţii de Apel, alegerile din acest an, tot cu o improvizaţie va începe.

 

Ar fi fost prima oară când nu eşti dat, cu nota 1, afară din sală după ce ai fost prins copiind. Ba chiar ai fi fost felicitat. Având deschise, pe masa de examen, cărţile cu sistemele uninominale ale tuturor europenilor, ne-am ambiţionat să luăm nota 1, nu pentru că am fi copiat, ci pentru totală neştiinţă. Pentru tabula rasa. Dar e tabula rasa a noastră, originală...

Comenteaza