“Devotamentul” d-lui Boc ca sinucidere politicã

Primarul nostru, ales de o mare parte a trãitorilor în Cluj, a rupt duminicã liniştea mesei de prânz în familie.

Pãtruns de importanţa mesajului pe care îl avea de transmis (ca de fiecare datã când ţine, în mod expres, sã fie de acord cu dl. Bãsescu sau, pur şi simplu, arde de nerãbdare sã-şi mai îndepãrteze, în “direct”, o parte din cei care continuã sã-i mai dea credit), dl. Emil Boc a identificat în decursul dimineţii de duminicã marea problemã a României, precum şi rezolvarea ei, astfel cã, ros de nerãbdarea de a împãrtãşi “boborului” descoperirea, n-a mai aşteptat ca acesta sã-şi facã siesta şi a dat buzna pe ecranele televizorului. Am aflat, cu aceastã ocazie, de fapt, o mai veche dorinţã, exprimatã în mai multe împrejurãri, a fostului şi actualului stãpân al Partidului Democrat.

 

Mã rog, şi Liberal, dacã ţineţi dumneavoastrã. Deci, prin gura d-lui Boc, preşedintele Bãsescu (aflat în Har-Cov, pentru a descoperi gaura din macaroana autoritãţilor, care, de-a lungul timpului, alimentând tensiunile inter-etnice au alungat marii investitori), a rãcnit din nou cã Parlamentul României este prea mare pentru o ţarã cu atât de puţini locuitori.

 

Dupã cum ştim însã, pentru acest gen de preşedinte, cu o astfel de istorie personalã, educaţie şi comportament, cunoscute de-acum atât de bine românilor, orice fel de Parlament este instrumentul care nu-i va permite sã sarã pârleazul de la o democraţie fragilã la o dictaturã, fie ea şi “de catifea”. Har Domnului, cã trãim timpuri în care oamenii înţeleg cã oricât ar fi de rãu – prin calitatea oamenilor care îl compun -, Parlamentul este, totuşi, cea mai importantã instituţie a statului, iar istoria recentã a României e, totuşi, prea recentã ca populaţia sã nu-şi aminteascã cã primul act al puterii comuniste în ţara noastrã a fost chiar desfiinţarea Parlamentului şi apoi, mai târziu, înlocuirea acestuia cu Marea Adunare Naţionalã, aservitã total dictatorului.

 

Nu vreau sã cad în capcana de a analiza aceastã prostie cu bãtaie electoralã a d-lui Boc şi mã voi rezuma la alt fel de consideraţii în ceea ce-l priveşte pe acesta. Cred cã toatã lumea – cel puţin din Cluj şi Ardeal -, este de acord cã primii ani de politicã ai d-lui Boc au fost un succes. Odatã cu devenirea politicã a acestuia se crea ceea ce aştepta toatã lumea: imaginea unui politician tânãr, care sã nu semene cu pepiniera nomenclaturii lui Ceauşescu, transformatã, dupã 1989, în specialiştii salvãrii ţãrişoarei.

 

Ultimii ani de politicã naţionalã ai d-lui Boc, însã, au avut rolul de a înãbuşi aproape complet imaginea despre care vorbeam mai sus. N-aş merge atât de departe ca regretatul Octavian Paler, care ne îndemna sã verificãm dacã între Emil Boc şi Emil Bobu existã vreo diferenţã, dar îmi permit sã (mã) întreb dacã exerciţiile de slugãrnicie pe care le practicã fãrã tresãrire primarul de Cluj, faţã de un personaj ca dl. Bãsescu, îi pun d-lui Boc probleme, nu în exerciţiul politicii, al vieţii publice, ci, mai degrabã, în aspectele vieţii lui private.

 

 Nu ştiu dacã dl. Boc are în vedere cã cei doi copii ai d-sale cresc, au crescut şi vor analiza toate aceste “aspecte” ale vieţii – nu a preşedintelui PD, ci a tatãlui lor, în ale cãrui gesturi şi moralã se presupune cã ar trebui sã creadã. Nu ştiu dacã dl. Emil Boc mai are prieteni adevãraţi care sã-i spunã (atunci când nu pufnesc în râs pe la colţuri) pãrerea lor sincerã despre “devotamentul” – ca sã folosim un eufemism -, pe care îl practicã acesta.

 

Iar dacã d-sa refuzã sã se gândeascã la aceste aspecte – poate minore în comparaţie cu “marele ţel” al preşedintelui Bãsescu, atunci poate cã, dacã va încerca un calcul simplu, va constata cã o atitudine mai demnã, chiar faţã de Traian Bãsescu, l-ar fi menţinut pe dl. Boc încã 20 de ani în politica mare din România, mai ales

cã avea în spate inteligenţa, tinereţea, stilul, dar şi electoratul Clujului, care i-au dat credit de douã ori la rând. Nu va mai trece mult şi comportamentul d-lui Emil Boc va fi din ce în ce mai deranjant, pentru toatã lumea (a cãrei minte evolueazã mai repede decât credem!), pentru propria familie şi inclusiv pentru unii dintre colegii din propriul partid, care îi zâmbesc acum numai din obligaţie.

 

 Iar când primarul de azi nu va mai fi primar, nici politician de primã mãrime, ci doar profesor de “Drept Constituţional” la UBB Cluj, atunci chiar şi “prietenii”, care azi nu pierd nici o ocazie sã-l laude sau sã-i aprobe larg toate acţiunile, nu se vor sfii sã-l apostrofeze sau, chiar mai rãu, sã-i râdã în faţã şi sã-l dea drept exemplu negativ în politica post-decembristã.