Este ţinut în coteţ cu găinile, devine o atracţie de circ, loc de pelerinj pentru bolnavii disperaţi, stăpânii casei reuşesc să-şi facă o pensiune de pe banii câştigaţi de pe urma îngerului ciudat. Este ignorat apoi, pentru că vin atracţii de circ mai tari, atenţia lumii mutându-se într-o altă parte.
îmi aduc aminte de această povestire aproape în fiecare zi pentru că politica noastră se ocupă în anii electorali, aproape în exclusivitate, de ei, bătrânii noştri pensionari. Sunt cel mai mare grup social, iar politica românească a devenit un uriaş circ de păcălire a bătrânilor.
Politicienii umblă cu alba-neagra printre ei în căutare de voturi. Bătrânii de azi sunt cei pe care s-a sprijinit comunismul pentru a face marile proiecte de sacrificiu social.
Post-comuniştii reconvertiţi se sprijină, şi ei, tot pe voturile lor şi, dacă nu ar fi atât de trist, aş putea scrie că politica românească se bazeză doar pe un marketing adresat senectuţii şi pe un cleptocratism al proprietăţii publice . Bieţii bătrâni sunt victimele unei atenţii direcţionate electoral. Stau la cozi infernale pentru medicamente şi sunt păcăliţi cu mici reduceri electorale, deşi au contribuit o viaţă la fonduri de sănătate şi la construcţia de fabrici de medicamente.
De sărbători fac maraton prin oraş pentru a găsi oase mai ieftine, adidaşi de porc sau labe de pui. Politicienii, mari iubitori de proverbe şi vorbe de duh, au înţeles proverbul “Cine n-are bătrâni să-şi cumpere” într-o manieră de marketing electoral: toţi vor să-şi cumpere bătrâni pentru o duminică. Bătrânii sunt inventariaţi cu grijă acum şi sunt duşi la vot cu limuzine, ca vitele la abator.
S-au inventat organisme politice în partide special pentru bătrâni şi eufemisme pentru a-i peria (la PSD se numnesc seniori), iar primarii le dau pişcoturi şi diplome celor care împlinesc cincizeci de ani de căsătorie. “Oamenii de vârsta a treia merită atenţia şi grija noastră pentru efortul pe care l-au depus în timpul vieţii.
O viaţă liniştită, tihnită şi lipsită de griji este esenţială pentru cei care sunt la o vârstă înaintată”, a spus cu îngrijorare bine simulată primul ministru Călin Popescu-Tăriceanu la Baia Mare, unde a participat la Festivalul “Nunta de Aur”.
L-am auzit pe Radu Mazăre cum a explicat reţeta trimfului său electoral, aceasta fiind “Am dat gratis de mâncare la babe o dată pe lună”.
“De acum o să le dau de două ori”, iar babele mi-au rămas fidele: “Mă iau babele şi mă aruncă pe sus, ca pe fotbalişti”. Nu l-am văzut pe niciunul din liderii providenţiali prezenţi în sală să aibă vreo mică tresărire de decenţă şi să-l trimită în mă-sa pe cocalarul cu limuzine şi gagici.
Obsesia măririi pensiilor pe care o flutură toţi politicienii este o dovadă de impotenţă şi lipsă de gândire sau imaginaţie. Din când în când, se măresc pensiile, cu adevărat. A două zi însă, şmecherii capitalismului românesc scumpesc produsele cu creşterea respectivă, iar Guvernul măreşte preţurile la utilităţi cel puţin cu procentul creşterii pensiei. De fapt, bieţilor pensionari li se trec nişte bănuţi pe sub nas, ei fiind imediat recuperaţi de sistem.
Am participat, ca sociolog, la multe sesiuni ale comisiilor cu relevanţă pentru protecţia socială din Parlamentul European. Crezi că te afli pe altă planetă când vezi despre ce se discută acolo. în toate ţările normale şi cu politicieni decenţi, scopul ca sfârşitul vieţii să se producă într-o manieră demnă este o preocupare serioasă, nu electorală. Se caută mereu formule pentru întărirea autonomiei individuale a persoanei în vârstă şi a autodeterminării în materie de mobilitate.
Am fost la o conferinţă specială privind adaptarea cartierelor, mobilierului urban şi transportului public pentru persoanele cu mobilitate redusă. Experţii inovează pentru găsirea unor formule cât mai flexibile pentru reangajarea vârstnicilor, pentru ajutorul la domiciliu sau pentru a înfiinţa reţele de solidaritate socială. Tinerii care nu fac armată participă la aceste reţele, iar bătrânii participă ca voluntari la centre pentru îngrijirea copiilor, creşe, şcoli sau grădiniţe.
La noi, cuvântul solidaritate intergeneraţională nu are aproape nici un sens, fiecare guvern se plânge că sunt prea mulţi vârstnici şi prea puţini salariaţi. Nici o urmă de gândire cu premeditare, nici o intenţie de a realiza cu bună-credinţă politici sociale pentru a rezolva decent această problemă.
Nivelul de civilizaţie al unei ţări se vede cel mai bine pe chipul bătrânilor. Timpul lasă urme adânci oriunde în lume pe feţele lor, dar ochii nu îmbătrânesc decât de tristeţe. Părinţii şi bunicii noştri sunt nişte îngeri bătrâni cu ochii trişti. Sunt,
cum zice Ana Blandiana într-o poezie: “Prea trişti pentru bunevestiri/Prea slabi pentru sabia de foc/Se lasă îngropaţi dormitând/Ca nişte seminţe pe care le sameni/Cu durerile reumatice la încheieturile aripelor/
Tot mai ascunse-n pământ/Tot mai moşnegi/tot mai oameni”.
îngerul lui Marquez şi-a luat zborul într-o dimineaţă, asta am uitat să vă spun la început. îngerii bătrâni din poezia Anei Blandiana devin pe zi ce trece tot mai oameni. Noi, cei aflaţi la amiază, într-un individualism criminal, îi ignorăm cu egală răceală şi pe cei tineri. Ne vor împinge şi ei în coteţul de păsări când ne va veni rândul. Măcar noi, politicieni sau votanţii politicienilor de azi, o merităm cu asupra de măsură, pentru noi asta va fi o plată corectă.
