Pe cei mai mulţi i-a adus la partid altcineva, un om de încredere, un prieten, o rudă, un şef. Unii s-au înscris în partide fiindu-le frică de viitor, gândind că în lumea asta trebuie să ai pe cineva, cineva trebuie să te apere la nevoie. Am întâlnit şi mulţi oameni care s-au înscris din revoltă sau pentru o nedreptate care li s-a întâmplat.
O parte, deşi nu o recunosc, au vrut să fenteze competiţia socială (care şi-aşa nu e dreaptă), să obţină o funcţie, un post în administraţie, să facă mai mulţi bani. Sunt şi unii care au fost obligaţi să se bage ca să-şi protejeze afacerile sau funcţiile obţinute prin muncă şi profesie.
Când ne uităm de aproape, vedem că 99% din membrii de partid nu vor ajunge niciodată consilieri, parlamentari sau miniştri. Vor avea mereu obligaţii: să cotizeze, să meargă la şedinţe nesfârşite, să mergă îmbrăcaţi în culorile partidului în campanie, să facă propagandă.
Şefii lor de la partid vorbesc despre el cu apelativul “membru”, cu referire vulgară la scârbavnicul mădular. Sunt criticaţi şi umiliţi la şedinţe, de foarte puţine ori au dreptul să vorbească. Când vor să spună ceva critic, pot critica doar adversarii.
In schimb, fără a muşca din tortul puterii, vor trebui să gestioneze cotidian damnarea publică. El, ca membru de partid, este considerat ca fiind partizan, deci are o gândire bolnavă de ideologie, contaminată. Ca şi cum ar trebui mari procese cognitive pentru a aprecia cât de greu trăieşti, cum circuli prin oraş, dacă îţi ajung banii. Penelistul, pesedistul sau pedelistul înregimentat devine automat escrocul ce fură ţara, nesimţitul care fuge de justiţie, porcul ce se tăvăleşte prin grădina de trandafiri a patriei.
Are însă o boală pe care o resimte de la început şi de care unii nu se vindecă până la capăt: sindromul Stockholm. Este un ostatic care îşi iubeşte călăii, şefii lui de partid, mai mari sau mai mici. Este un ostatic în toate sensurile şi foarte greu găseşte resorturi să încerce a se rupe din această condiţie.
In perioadele de conflict pe care le-am avut în ultimii ani cu conducerea de la Bucureşti a PSD m-au contactat mii de oameni prin mail, telefoane, oprindu-mă pe stradă sau tragându-mă deoparte la multele noastre congrese pentru a mă felicita şi a spune că, subiectiv, sunt alături de mine. Doar atât pot ei, respect şi solidaritate de departe. Dacă toţi aceşti oameni nu ar fi fost ostatici şi ar fi avut resorturi să-şi manifeste libertatea, se putea schimba un întreg regim politic, nu doar nişte amărâte de hotărâri ale partidului sau unii dintr-o conducere fără de har.
Membrul de partid este un ostatic pentru că altfel nu s-ar putea lăsa târât într-un act de imbecilitate cosmică, cum a fost ultimul protest al Partidului Conservator faţă de experimentele CERN. Să mergi să protestezi în faţa ambasadelor, ca profesor de fizică sau chimie, împotriva unui experiment ştiinţific, doar îi vei mai sensibiliza pe nişte bieţi rătăciţi, speriaţi de sfârşitul lumii, este o dramă pe care nu o poţi explica decât prin lipsirea totală de orice libertate.
Ostatic fiind, nici pesedistul nu face nimic în faţa unui lucru care îl revoltă dincolo de orice limită. Trădarea PUR i-a trimis pentru patru ani în opoziţie şi a asistat la jurămintele tututur că niciodată nu vor mai tracta partidul lui Voiculescu spre Parlament. Şi acum, de la Bucureşti, primeşte sarcini de a se pregăti să cedeze locuri pentru cine ştie ce paraşutaţi politici sau să poarte din uşă în uşă portretele unor foşti adversari, doar pentru că nişte băieţi din conducere au nevoie de ciutacii sau cristoii lui Felix.
Nu poţi face nimic, îmi spune un prieten, muncitor la o firmă de cablu, ostatic şi el la PNL? Dacă aş pune că Guvernul a făcut doar cinci kilometri de autostradă, că e totuşi puţin pentru patru ani, aş fi îndemnat de şefi şi colegi să tac, oricum şi ei ştiu asta. Ce vină am eu, spune el colegilor de serviciu când îl critică, puteam eu să schimb acest ritm?
Ostatic este şi pedelistul care a trebuit să nu crâcnescă atunci când nişte penelişti, colegi de campanie, au venit să ocupe poziţii în partidul său şi acum trebuie să asiste cum echipa de aventurieri, venită fără de bagaje şi merinde, se luptă să ia poziţii în faţa pediştilor vechi, care s-au luptat cu Iliescu sau Constantinescu. El trebuie să tacă şi o să tacă, cu siguranţă, chiar dacă aceştia vor reuşi.
Ostaticului politic i se cere mereu să urască oameni care nu i-au făcut nimic şi pe care doar i-a văzut la televizor. Este trimis să vorbească oamenilor despre nişte aşa-zise programe politice care pentru el şi ai lui nu au nici o logică, înşiruiri de promisiuni.
Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simţiti trădaţi de politicieni, înşelaţi în speranţa că lucrurile merg spre mai bine, gândiţi-vă că există pe lume cineva care este într-o situaţie mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societăţii civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiţii independenţi.
Poate că s-a năruit şi singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta. Plăteşte destul pentru această naivitate şi încă ar mai putea face un lucru pe care nu-l pot face cei independenţi, să schimbe clasa politică.
Au rămas puţini, doar unul dintr-o sută de clujeni mai este membrul vreunui partid. Dar dacă toţi oamenii înscrişi în partide ar vorbi, protestul lor ar putea dărâma scena şubredă a politicii româneşti. Schimbarea se poate face doar acolo, în interior, restul e iluzie. Poate nici n-ar trebui să vorbească, doar să fluiere, profilactic, cinci minute la fiecare şedinţă de partid.
