Am în vedere aici politica germană faţă de germanii din alte ţări, configurată în Tezele prezentate de însărcinatul Guvernului Federal cu problemele emigraţiei şi minorităţilor, Christoph Bergner, la reuniunea de la Berlin (3-4 septembrie 2008).
Am fost printre participanţii la reuniunea de la Berlin. împrejurarea că la reuniune au rostit discursuri Cancelarul Federal Angela Merkel şi ministrul de Interne Wolfgang Schäuble indică suficient importanţa acesteia.
De început, aş sublinia că, într-un moment în care se dovedeşte că emigraţia şi minorităţile sunt teme recurente, nu numai în Europa, autorităţile germane au reconfirmat, la două decenii de la lansarea (la 28 septembrie 1988) politicii de susţinere a germanilor din Europa Centrală şi de Răsărit, reperele unei abordări profunde, orientată hotărât spre viitor. Vreau să comentez pe scurt termenii ordonatori ai acestei viziuni.
într-un mod, în continuare, exemplar, Germania îşi asumă responsabilitatea faţă de trecut şi faţă de viitor. Tezele amintesc explicit “răspunderea istorică a Germaniei (die geschichtliche Verantwortung Deutschlands)” şi aşază abordarea problemelor în perspectiva organizată de termenii “reconciliere (Versöhnung)”, “reparaţie (Wiedergutmachung)”, “solidaritate cu germanii din alte ţări (Solidarität
mit den Deutschen)”, “comprehensiune reciprocă (wechselseitiges Verständnis)” în interacţiunea cu alte popoare şi “crearea unor structuri de pace orientate spre viitor în Europa (die Schaffung zukunftsweisender Friedensstrukturen in Europa)”.
Germania oferă astfel exemplul unei politici europene care îşi trage resursele din cunoaşterea efectivă a trecutului, din asumarea acestuia pe baza lămuririi fără resturi (în definitiv, Germania a avut cea mai departe dusă operaţie de Vergangenheitsverarbeitung şi de Vergangenheitsbewältigung) şi dintr-un ataşament neclintit la democratizarea societăţilor europene. Solidaritatea naturală cu germanii din alte ţări se manifestă, în Germania, pe fondul considerării lucide a prezentului şi a viitorului Europei.
Angajarea în proiectul Europei unificate nu înseamnă tăgăduirea legitimităţii abordărilor naţionale. Lămurirea şi asumarea trecutului trec dincolo de controversele politice ale momentului, fiind parte a clarificărilor Europei cu ea însăşi.
Observăm uşor că Europa înregistrează periodic recrudescenţe ale naţionalismelor. Dacă la începutul articulării comunităţii europene mai era activă optica după care Europa rămâne “naţională”, astăzi vor să revină pe scenă curente care consideră că vechi aspiraţii de delimitare etnică s-ar putea realiza, acum, cu mecanismele suprastatale ale Uniunii Europene.
Politica germană este organizată pe cu totul altă direcţie: profilarea identităţii proprii în cadrul Europei reconciliate şi unificate şi, în cazul germanilor care trăiesc în afara Germaniei, afirmarea lor ca cetăţeni care leagă poporul german cu popoarele ţărilor respective (ca “bikulturelle Bindeglieder”). Germania concepe germanii aflaţi în afara graniţelor ei drept comunităţi cu rol creativ în diferite ţări, care-şi afirmă identitatea culturală pe trunchiul solid al cetăţeniei respective, asumată până la capăt.
Se ştie astăzi, nu doar din reconstituiri istorice, ci şi din trăirile unor generaţii încă active, cât de prodigioasă a fost contribuţia germanilor la dezvoltarea şi modernizarea din diferite ţări ale Europei Centrale şi Răsăritene. Harald Zimmermann a arătat (în Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, 1988)
că intrarea Transilvaniei în conştiinţa istoriografică a Europei s-a făcut odată cu venirea saşilor.
Se mai ştie că după Al Doilea Război Mondial, în condiţiile în care cetăţenii de etnie germană din diferite ţări au fost confruntaţi cu clişeul “agent provocator al războiului şi învins”, chiar politica Germaniei federale a fost aceea de a-i reintegra în sânul ei pe germani, prin imigrări masive (peste patru milioane de oameni). Şi pe acest plan, Germania a procedat exemplar, ca “patrie istorică (historische Heimat)” a germanilor. în continuare, Germania păstrează deschise toate modalităţile de a-şi manifesta grija faţă de germanii trăitori în alte ţări.
Accentul se deplasează însă, în Tezele amintite, spre o “politică de ajutoare mai întâi din punctul de vedere al întăririi voinţei de rămânere (în ţara respectivă NM) în prim plan (eine Hilfepolitik zunächst der Gesichtspunkt der Stärkung des Bleibewillens im Vordergrund)”.
Păstrarea identităţii culturale – prin acţiuni începând cu cultivarea limbii şi crearea “unui sistem şcolar german (eines deutschen Schulwesens)”, pe fundalul “autoadministrării (Selbstverwaltung)” – înăuntrul conlucrării în cadrul societăţilor respective şi al cooperării Germaniei cu acestea, sunt, împreună cu anunţata nouă politică a educaţiei multilinguale (Mehrsprachlichkeit), a Uniunii Europene, opţiuni majore ale politicii germane.
Raţiuni politice au făcut ca efectivul vorbitorilor de limba germană printre negermani să nu mai aibă ponderea de altădată. Pe de altă parte, este de subliniat că limba germană rămâne limbă a ştiinţei moderne, încât pierd substanţial şi ireversibil aceia care, în străduinţa de a învăţa limbi, ocolesc limba germană.
Se înţelege că stăpânirea limbii germane este chestiune de identitate culturală pentru germani. Tot ca urmare
a consecinţelor politice ale celui de Al Doilea Război Mondial, s-a ajuns însă în situaţia în care persoane de provenienţă germană să nu mai cunoască această limbă sau să o stăpânească insuficient. De aceea, Tezele pun accent pe învăţarea limbii germane drept condiţie a integrării în societatea germană (în cazul celor care se decid pentru emigrare) şi premiză a identităţii culturale.
Situaţia generală a limbii germane – care este, în fapt, un subiect de competenţa Uniunii Europene – ţine de o sferă de probleme dincoace de sfera în care s-au înscris deliberat Tezele. Cred că aceste teze, excelent elaborate, au meritul de a fi adus, şi pe acest plan, abordarea problemelor sub o optică profundă, de la care se poate pleca spre noi orizonturi. Orizontul nou, pe care se cuvine să-l promoveze orice intelectual, cu atât mai mult cei legaţi biografic de cultura germană, este cel al ridicării limbii germane printre limbile oficiale ale Uniunii Europene (Asupra acestui aspect voi reveni cu altă ocazie).
